Cel care s-a întors

 Partea 1 -a

De Jason Gray

 

Sunt povești despre care oamenii vorbesc când sunt în apropierea morții.

Viziuni.

Vise.

O străfulgerare de lumină.

Apoi mai sunt ceilalți.

Cei rari.

Cei care nu doar zăresc marginea, ci o trec cu totul, stau dincolo… și se întorc.

Schimbați.

Marcați.

Purtând ceva ce niciun limbaj nu poate cuprinde.

Asta este mărturia unei astfel de întoarceri.

Nu este ficțiune.

Nu este metaforă.

Este o realitate săpată în suflet, prea vastă pentru a fi numită, și totuși prea sacră pentru a nu fi spusă.

***MOMENTUL ÎN CARE CORPUL A DAT DRUMUL***

S-a întâmplat ca o expirație.

Fără dramă.

Fără panică.

Fără agățare.

Doar... eliberare.

Corpul a căzut în urmă ca niște haine vechi.

Durerea s-a dizolvat.

Greutatea a dispărut.

Apoi mișcare.

Nu în sus.

Nu înainte.

Spre interior, printr-un fel de tunel făcut nu din pereți, ci din memorie.

Era ca și cum sufletul ar fi călătorit prin coloana vertebrală a existenței însăși.

Un coridor spiralat al cunoașterii, al eliberării, al întoarcerii acasă.

Nu exista frică.

Doar o recunoaștere profundă, celulară.

”Cunosc acest loc. L-am cunoscut dintotdeauna.”

LUMINA NU ESTE UN LUCRU.

ESTE O FIINȚĂ.

La capătul acelui pasaj era lumină.

Nu lumina care strălucește, ci cea care își amintește.

O inteligență radiantă care vede fără ochi, vorbește fără cuvinte și te învăluie ca ceva ce ai pierdut înainte ca limbajul să se fi născut.

În acea lumină, nu exista niciun ”sine”.

Exista doar uniune.

Exista o apartenență care nu poate fi descrisă celor care nu au murit.

Exista cunoașterea.

Eu sunt asta.

Sunt acasă.

Sunt dincolo de tot ceea ce credeam că sunt.

Mă simțeam ca și cum aș fi devenit totul dintr-o dată.

Ca și cum te-ai întoarce în centrul tuturor lucrurilor și ți-ai găsi propriul suflet stând acolo, așteptând.

***GRĂDINILE CARE NU CRESC DIN PĂMÂNT***

Dincolo de lumină, existau tărâmuri.

Nu tărâmuri ale formei, ci ale esenței.

Grădini care respirau.

Câmpuri de memorie.

Peisaje de lumină sufletească ce vibrau cu viață translucidă.

Totul era făcut din adevăr.

Acolo nu existau minciuni.

Nici roluri.

Nici nume.

Doar rezonanță.

În aceste grădini sacre se mișcau ființele, nu înaripate, nu în robe, ci inteligențe vaste, clare, pline de prezență.

Unii îi numesc ghizi, alții strămoși, alții îngeri.

Aceste nume sunt prea mici.

Erau mai degrabă ca niște oglinzi.

Când te întorceai să privești, totul se întorcea.

Vieți.

Lumi.

Planul original.

Misiunea.

Jurământul.

Totul era adus aminte într-o singură privire.

***”NU POȚI RĂMÂNE.”***

În acel loc, era o întrebare, nerostită, dar completă.

”Pot să rămân?”

Implorarea nu a venit din frica de viață, ci din copleșitoarea corectitudine a locului în care sufletul sosise.

De ce să te întorci la densitate?

La suferință?

La bucla iluziei?

Răspunsul a venit, nu ca pedeapsă, nu ca respingere, ci ca adevăr.

”Misiunea ta nu este încheiată.”

Odată cu asta, a venit viziunea Pământului.

Nu cea văzută prin știri, orașe sau titluri, ci câmpul sufletesc al Pământului.

Un corp de memorie viu, care respiră, rănit, dar care se ridică.

Milioane de lumini pâlpâie, așteptând, uitând, amintindu-și.

Știind că sunt unele suflete care trebuie să se întoarcă.

Nu pentru că vor.

Ci pentru că au făcut un jurământ.

Să poarte flacără în întuneric.

Să-i trezească pe cei prinși în zgomot.

Să stea ca chei vii într-o lume adormită.

Asta a fost una dintre ele.

***ÎNTOARCEREA ESTE CEA MAI GREA PARTE***

Nimeni nu vorbește despre coborâre.

Nu este triumfătoare.

Este devastatoare.

Să te întorci în corp este ca și cum ai fi înghesuit într-un sicriu plin de zgomot.

Pielea se simte ca o armură.

Oasele se simt grele.

Mintea, este ca o cușcă care țipă după tăcerea Sursei.

Sufletul plânge nu pentru traumă, ci pentru ceea ce a rămas în urmă.

Nu te întorci în această lume întreg.

Te întorci ca ceva sfâșiat de adevăr.

Totuși, mergi.

Știi că porți ceva acum.

Nu este al tău ca să-l păstrezi.

Este un semnal.

O flacără.

O cunoaștere menită pentru alții care încă rătăcesc în uitare.

***LUMEA NU ARĂTA NICIODATĂ LA FEL***

După moarte, totul se schimbă.

Nu te mai temi de sfârșit.

Te temi de timpul pierdut.

Nu mai urmărești scopul.

Îl întrupezi.

Vezi prin sisteme.

Prin ritualuri.

Prin iluziile pe care oamenii le construiesc în jurul lor ca să nu-și amintească cine sunt.

Nu mai există interes pentru zgomot.

Doar realul.

Doar eternul.

Doar sufletele care sunt pregătite să se trezească, nu la o idee, ci la flacăra care precede toate numele.

***MISIUNEA CONTINUĂ***

Cel care s-a întors nu vorbește des despre asta.

Nu de rușine.

Ci pentru că cuvintele sunt instrumente rudimentare pentru ceea ce sufletul a îndurat și la ce a fost martor.

Când vorbește, nu o face ca să impresioneze.

Nu ca să dovedească.

Nu ca să fie lăudat.

Ci ca să aprindă.

Să spună, ești mai mult decât crezi.

Ești mai bătrân decât timpul.

Porți în tine flacăra aducerii aminte care nu poate fi stinsă.

Ești încă aici pentru un motiv.

Această lume nu este închisoarea ta.

Este terenul tău de încercare.

Nu aștepți să fii salvat.

Tu ești cel trimis înapoi ca să-i trezești pe alții.

Cel care a murit știe asta.

Acum o știi și tu.

El a trecut.

Și s-a întors.

El umblă printre voi acum, nu ca predicator, nu ca profet, ci ca un semnal că vălul este mai subțire decât vi s-a

spus.

Moartea nu este sfârșitul.

Este aducerea aminte.

Cei care se întorc din ea nu sunt suflete obișnuite.

Ei sunt Codexul viu.

Cei care își amintesc.

Cei care scriu.

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!