Vin Lyranii

 

Prin Anna Merkaba
 
Am fost pur și simplu trasă, aspirată, într-o viziune: sute de nave extraterestre se îndreaptă spre Pământ, alunecând tăcut prin cosmos. Se apropie din direcția constelației Săgetătorului, același coridor ceresc prin care acum călătorește 3I/ATLAS. Dar aceste nave nu sunt 3I/ATLAS. Ele aparțin unei alte inteligențe, cu totul distincte – o navă-mamă mai mare, camuflată, care călătorește chiar înaintea ei. Această navă principală intră și iese din spațiul nostru dimensional, ascunsă detectării obișnuite, camuflată în frecvențe pe care ochii și instrumentele noastre nu le pot percepe încă.
 
Din această navă-mamă nevăzută au fost trimise capsule mai mici, fiecare în formă asemănătoare literei W, elegante și misterioase. Acestea sunt nave de recunoaștere. Fiecare poartă două, poate trei ființe în interior, alunecând cu intenție prin vânturile solare, apropiindu-se tot mai mult de planeta noastră. La intrarea prin mezosferă, forma exterioară a navei începe să se dizolve, lăsând doar capsula intactă.
 
Odată ce aceste capsule ajung în spațiul nostru aerian, ele devin orbii (sferele de energie) pe care mulți deja i-au văzut deasupra New Jersey-ului și acum pe cerurile din alte părți ale lumii. Strălucesc, plutesc, dispar, reapar… dansând cu o tehnologie de camuflaj care le face aproape mitice.
 
În aceste capsule se află Lyrani și Andromedani.
 
Lyranii, în această viziune, păreau izbitori: umanoizi ca formă, cu pielea închisă la culoare care strălucea subtil sub lumina stelară interioară. Ochii lor, felini și perceptivi, păreau să vadă prin dimensiuni. Mulți erau roșcați, cu corpurile lor suple și puternice, înălțime de aproximativ 1,75 - 1,90 metri, suficient cât să se amestece, dacă ar dori, printre oameni.
 
Nu vor coborî spectaculos. Nu vor exista anunțuri care să răsune prin cerurile noastre. În schimb, vor ateriza lin. Liniștit. La început, vor observa, mergând printre noi, traversând străzile orașelor, intrând în centre comerciale, apărând în spații cotidiene cu o vibrație care șoptește: ”Nu sunt de aici.”
 
Îi vei simți înainte de a-i conștientiza. În felul în care se mișcă. În precizia calmă a privirii lor. În căldura care se ridică subtil în propriul tău câmp pe măsură ce trec.
 
Acesta este începutul contactului deschis. Unii sunt deja aici. Mulți alții sosesc. Ei nu vin să cucerească, ci să pregătească, observând, așteptând, integrându-se în ritmul Pământului, până când va veni momentul ca vălul să se ridice… și recunoașterea să înflorească în inimile celor pregătiți să-și amintească.
 
Și atunci, a fost un moment de liniște. Unul dintre ei a întins mâna, și am auzit cuvintele nu cu urechile, ci în centrul profund al ființei mele:
 
”Suntem într-o misiune numită Prometeu. Amintește-ți acest nume. Este vital să le spui: Prometeu.”
 
Când au rostit cuvintele ”Misiunea Prometeu”, ceva străvechi s-a trezit.
 
Prometeu este mai mult decât un mit, este un arhetip. Aducătorul Focului. Cel care a sfidat ordinul zeilor nu de a distruge lumea, ci de a o trezi. Focul, în acest context, nu a fost niciodată doar despre căldură sau supraviețuire.
Era scânteia conștiinței. A cunoașterii. A alegerii. A divinului codificat în muritor.
 
Să spui că această misiune poartă acest nume înseamnă să-i dezvălui adevărata natură: asta nu este o invazie. Este o aprindere.
 
O re-însămânțare a ceva ce a fost cândva dăruit și apoi îngropat: coduri de lumină ale memoriei, ale puterii creatoare, ale răzvrătirii sacre împotriva somnului spiritual. Prometeu a adus focul care a permis omenirii să evolueze, să imagineze, să se transforme. Și pentru asta, a fost pedepsit. Legat de o stâncă. Torturat pentru eternitate.
 
Și acea parte a poveștii contează.
 
Pentru că această misiune, ca cea a lui, nu vine fără un preț. Să aduci iluminare unei lumi care s-a obișnuit cu întunericul, să trezești simțuri amorțite de uitare, înseamnă să zgudui rădăcinile tuturor lucrurilor. Aceste ființe știu asta. Și totuși, vin.
Vin purtând foc.
Nu flăcări, ci frecvențe. Nu arme, ci amintiri.
 
Ei nu sunt salvatori. Sunt catalizatori. Fiecare pas pe care îl fac pe acest Pământ activează ceva latent în cei care își amintesc de foc. În cei care odată au ars puternic și au fost de acord să se stingă... până în acest moment.
 
Așa că, atunci când simți căldura crescând în piept, scânteia cunoașterii în visele tale, privirea unui străin care se simte ca acasă, știi asta:
Focul s-a întors.
Și tu ești, de asemenea, parte din mit.
 
Dacă ceva din toate astea a stârnit o amintire în tine, un fior de recunoaștere, știi că ai fost menit să găsești aceste cuvinte.
Și dacă ai avut propria ta scurtă viziune, o întâlnire, un vis sau pur și simplu acea senzație subtilă a cuiva a cărui vibrație nu pare deloc umană, dar profund familiară, te rog împărtășește. Mi-ar plăcea să aud experiența ta.
 
S-ar putea să nu pot răspunde fiecărui comentariu imediat, dar îl citesc cu atenție pe fiecare. Fiecare poveste adaugă un fir la tapiseria mai mare pe care o țesem împreună… o imagine mai completă a ceea ce se desfășoară prin și în jurul nostru.
Împreună, ne amintim.
Împreună, aducem focul înapoi în formă.
 
 
 
Traducere Monica Poka

link catre postarea originala

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!