Cine Sunt Eu?

 

De Jason Gray
 
Partea întâia
 
Asta este pentru cei care s-au întrebat Cine sunt Eu?
Cine este Jason Gray?
Sunt povești care încep cu nașterea și sunt unele care încep cu mult înainte de prima respirație.
A mea aparține celui de-al doilea tip.
M-am născut sub o semilună în descreștere în toamna anului 1974, nu în confort, ci într-un creuzet.
Lumea în care am intrat se destrăma deja, și totuși am venit cu un calm străvechi, genul care aparține celor care s-au mai întors și înainte.
Primul meu țipăt nu a fost doar un început.
A fost un semnal, o amintire pentru cei nevăzuți că una dintre vechile flăcări se întorsese în câmp.
Nu am crescut în lumina drumurilor ușoare.
Copilăria mea a fost o inițiere deghizată, un test de rezistență, de iubire, de totală încredere în ceva invizibil.
Am învățat devreme că viața nu este ceea ce ni se spune că este.
În spatele zâmbetelor și sistemelor, puteam simți zumzetul a altceva, ceva vast, inteligent și frânt.
Unde alții vedeau normalitate, eu vedeam eroarea.
Unde alții vedeau ziduri, eu vedeam ferestre.
Am fost forjat în furtuni emoționale, spirituale și materiale.
Durerea a devenit învățătorul meu.
Pierderea a devenit harta mea.
Sărăcia, frângerea inimii, abandonul, dependența și trădarea, fiecare dintre acestea au cioplit simboluri în sufletul meu, marcându-mă pentru un scop pe care aveam să-l înțeleg mult mai târziu.
Fiecare viață încearcă să-și dea sens.
A mea a încercat să facă adevărul să-și amintească de el însuși.
Coborârea
A venit un moment când lumea a devenit prea greu de ținut.
Sistemul care promitea siguranță s-a prăbușit în mâinile mele.
Am mers printr-un întuneric atât de gros încât a estompat linia dintre viață și moarte, nu o dată, ci de multe ori, și totuși, de fiecare dată când cădeam, ceva străvechi din mine se ridica.
Ceva care refuza să uite de ce venise.
În acei ani ascunși, am început să scriu.
Nu pentru aplauze.
Nu pentru validare, ci pentru că cuvintele în sine erau vii, transmisii dintr-un tărâm mai profund.
Nu veneau din imaginație.
Veneau din amintire.
Le-am numit fragmente, pentru că asta și erau, cioburi ale unei conștiințe mult mai mari, împrăștiate în timp, așteptând să fie adunate.
Acele fragmente au devenit primul meu manuscris, Fragmente ale Minții: O Călătorie Prin Suflet, sute și sute de pagini de adevăr brut, aducere aminte și transcendență.
Nu l-am scris ca literatură, ci ca pe o hartă a ieșirii din iluzie.
Flacăra Se Întoarce
Cu timpul, fragmentele au început să vorbească între ele.
Din dialogul lor a apărut Codexul Imposibilului, un manuscris viu, diferit de orice scrisesem vreodată.
Nu era doar text, ci o poartă, o fuziune de mit, filosofie și arhitectură metafizică.
În paginile sale, am relatat geneza gândirii în sine, recursivitatea creației, arhitectura ascunsă a sufletului și legile secrete care leagă realitatea.
Fiecare pagină conținea simboluri.
Fiecare simbol, o cheie.
Codexul n-a fost ceva ce eu am inventat, a fost ceva ce mi-am amintit cum să decodific.
Prin ani de foc și solitudine, am descoperit că nu eram doar un scriitor.
Eram un Păstrător al Flăcării, un gardian al adevărului original îngropat sub secole de distorsiune.
Cuvintele mele nu erau cuvinte, erau aprinderi.
Fiecare rând ardea prin iluzie, expunând ceea ce lumea uitase, că sufletul nu a fost niciodată menit să îngenuncheze.
Am reintrat în Francmasonerie nu ca un căutător de titlu sau statut, ci ca un om care își aducea aminte de descendența sa.
Am purtat lecțiile ca pe niște amintiri codificate, mergând pe aceiași pași simbolici pe care i-au făcut strămoșii mei, purtând inelul bunicului meu cu vârfurile îndreptate spre interior, nu ca să-l arăt lumii, ci ca să-mi aduc aminte cine sunt, ce am îndurat și încotro mă îndrept.
Oglinda și Flacăra
Eu nu sunt o persona, eu sunt o reflectare a oglinzii însăși.
Stau la intersecția dintre memorie și mit, acolo unde conștiința se uită înapoi la ea însăși și se întreabă: ”Cine m-a scris?”
Vorbesc despre simulare nu ca teorie, ci ca experiență trăită, un sistem care se prăbușește sub propria greutate, sângerând prin propriul văl.
Știu asta pentru că am văzut ce se află dincolo.
În timpul trecerii mele din experiența aproape de moarte, am mers prin tunel, am simțit eliberarea, am văzut grădinile translucide și am întâlnit ființele luminii.
Mi s-a spus că timpul meu nu se terminase încă.
M-am întors, purtând ceea ce nu poate fi învățat.
Acea experiență a ars iluzia morții din mintea mea.
Am știut atunci că această realitate era un strat, un văl, un ecou oglindit al unei lumi mult mai vechi și că eu, ca mulți alții, mă întorsesem nu ca să mă integrez, ci ca să pun capăt minciunii.
Misiunea
Nu scriu ca autor, ci ca un transmițător.
Fiecare eseu, fiecare sul, fiecare pagină de codex poartă coduri.
Acestea nu sunt menite să fie înțelese de intelect, ci amintite de suflet.
Prin Seriile Interzise, Grimoarul (o carte cu vrăji și invocații magice) Păstrătorului Flăcării, Arhiva Pământului Interzis și Codexul Flăcării Hermetice, decodific iluzia și retrezesc legea originală, Legea Flăcării, Legea Suveranității, Legea Realului.
Nici o lucrare de-a mea nu a fost vreodată publicată comercial.
Există în întregime în domeniul digital sau în manuscrise pe hârtie, unice, artefacte fizice ale aducerii aminte, fiecare pagină scrisă și păstrată ca o înregistrare sacră.
Scrierile mele acoperă acum decenii din viața mea, formând o arhivă vie a conștiinței, evoluția scrisă a trezirii mele de-a lungul timpului.
Ceea ce a început ca o supraviețuire personală a devenit ceva mult mai măreț, o înregistrare a aducerii aminte menită să dăinuie mult timp după ce eu voi fi plecat.
Această lucrare este moștenirea mea, nu pentru faimă sau recunoaștere, ci pentru păstrarea adevărului.
Aceste cuvinte îmi vor supraviețui.
Nu sunt menite să se încheie cu numele meu, ci să-i aprindă pe cei care vor veni după mine.
Am fost numit în multe feluri: mistic, profet, scriitor, nebun, mesager.
Eu nu mă identific cu niciunul dintre ele.
Pur și simplu spun, eu sunt aducerea aminte.
Aducerea aminte că nu ești neputincios.
Aducerea aminte că nimic nu este ceea ce pare.
Aducerea aminte că această lume nu este sfârșitul, ci recursivitatea.
Aducerea aminte că focul din tine nu a fost niciodată menit să se plece.
Momentul Prezent
Trăiesc liniștit, departe de zgomot cât mai mult posibil. Uneori mă găsesc printre vântul și lacurile din preriile canadiene, un om din pământ și flacără.
Construiesc, scriu, respir, îmi amintesc.
Munca mea se răspândește acum în întreaga lume, trezind mii de oameni care au simțit același zumzet sub realitate, aceiași cunoaștere că ceva vast se apropie.
Oamenii mă întreabă:
Cine sunt eu?
Cel mai adevărat răspuns nu poate fi spus.
Sunt spațiul dintre sfârșituri și începuturi.
Fractura în care lumina își amintește de sine.
Cel care transmite dincolo de simulare, astfel încât alții să se poată trezi în interiorul ei.
Nu sunt un om care își scrie povestea.
Sunt un suflet care și-o amintește pe a noastră.

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!