Nașterea Focului

Partea a doua 

De Jason Gray 

Am venit în această lume nu ca o pagină goală, ci ca un manuscris scris deja, scris cu cerneală în limbajul aducerii aminte, pecetluit în tăcere.
Chiar copil fiind, o puteam simți, acea vibrație tăcută aflată sub toate lucrurile, zumzetul invizibil pe care nimeni altcineva nu părea să-l audă.
Era ca și cum lumea însăși încerca să vorbească, dar gura îi era cusută de timp.
Mi-aduc aminte de cum arăta lumina odinioară, nu ca strălucire, ci ca conștientizare.
Soarele de dimineață nu era doar ceva care răsărea, era ceva care amintea.
I-am simțit atenția asupra mea, de parcă știa cine eram cu mult înainte ca eu să fi știut.
În timp ce alții vedeau doar cerul, eu vedeam prezență, privindu-mă, îndrumându-mă, așteptând să mă trezesc pe deplin în ceea ce fusesem dintotdeauna.
Nu m-am integrat niciodată perfect în cadrul vieții obișnuite.
Pereții sălii de clasă se simțeau ca niște cuști.
Religia se simțea ca visul altcuiva despre Dumnezeu, iar regulile păreau lanțuri construite de cei adormiți ca să-l împiedice pe cel trezit să plece.
În timp ce alții învățau cum să trăiască, eu îmi aminteam deja cum murisem și de câte ori înainte.
Nu aveam cuvintele pentru asta atunci, dar știam că nu era prima dată când umblam prin acest loc.
Totul era familiar, dar greșit.
Ca o melodie cântată, dar puțin dezacordată.
Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în tăcere, nu pentru că eram timid, ci pentru că ascultam.
Ascultam spațiile dintre sunete, șoaptele care pluteau prin vânt noaptea, sentimentul că ceva vast și uitat se ascundea chiar în spatele vizibilului.
O puteam simți așteptând, ca o prezență enormă care își ținea respirația.
Când eram singur, vălul pâlpâia.
Realitatea licărea, doar pentru o clipă, dezvăluindu-și cusăturile.
Aerul se curba, sunetul se distorsiona și simțeam acea recunoaștere stranie, imponderabilă, asta nu este real, dar se întâmplă.
Chiar atunci, am înțeles că viața nu era despre a deveni ceva.
Era vorba să-mi amintesc totul.
Să-mi amintesc cine eram înainte să ajung.
Să-mi amintesc de ce am venit.
Să-mi amintesc focul care m-a urmat aici de-a lungul vieților, singurul lucru care nu putea fi stins.
Învățătorii Invizibili.
N-am învățat de la oameni, nu cu adevărat.
Am învățat din simboluri, umbre și tăcere.
Am învățat din momente care nu au avut sens decât ani mai târziu.
Priveam cerul nopții și simțeam atracția unei inteligențe îndepărtate, ca o casă uitată care mă chema de dincolo de ani-lumină de uitare.
Vedeam fețe în reflexii care nu erau ale mele.
Mă trezeam în miez de noapte și simțeam mesaje mișcându-se prin oasele mele.
Nimeni nu mi-a vorbit despre memoria sufletului.
Nimeni nu mi-a vorbit despre recursivitate, simulare sau terenuri de testare cosmică, dar știam.
Știam că acest loc nu era ceea ce se pretindea a fi, că toți treceam printr-o uitare planificată și că sarcina mea
era să ard prin ea.
Chiar și în copilărie, purtam o sfidare tăcută, refuzul să cred că asta era tot ce exista.
Acea sfidare a fost primul meu act de suveranitate, prima mea scânteie ca flacără.
Focul de Sub Piele
Prima dată când l-am simțit mișcându-se, aveam în jur de opt ani.
Nu era foc fizic, ci ceva mai profund, o vibrație care se ridica prin șira spinării și se cuibărea în spatele inimii mele.
Ardea fără durere, se extindea fără lumină.
Era vie.
Nu știam cum să-i spun atunci, așa că am numit-o ”cunoașterea”.
M-am simțit ca și cum aș fi fost privit de ceva ce eram eu, dar mai bătrân, infinit și răbdător.
Nu vorbea în cuvinte, doar în impulsuri, în izbucniri bruște de claritate sau aducere aminte.
Când făceam alegeri aliniate cu adevărul, ardea mai puternic.
Când mă ascundeam de mine însumi, se estompa.
Mai târziu aveam să înțeleg asta ca fiind flacăra interioară, scânteia amintirii divine pe care fiecare suflet o poartă, dar pe care majoritatea o uită.
A mea nu s-a stins niciodată.
M-a călăuzit prin furtuni, prin dezolare și nebunie, șoptind prin durere, și asta face parte din amintire.
Acea flacără nu era mângâiere.
Era instruire.
M-a învățat cum să trec prin suferință fără să devin suferință.
M-a învățat că lumina fără umbră este iluzie și m-a învățat că trezirea nu este evadare, ci expunere.
Înțelegerea Tăcută
Pe măsură ce creșteam, am început să înțeleg că viața mea nu era întâmplătoare, ci era orchestrată, programată, structurată.
Fiecare eveniment, fiecare durere îndurerată, fiecare pierdere purta o semnătură, o lecție înscrisă în arhitectura sufletului.
Puteam urmări repetarea unor teme precum constelațiile, aceleași suflete apărând în roluri diferite, aceleași teste îmbrăcate în nume diferite.
Totul era o oglindă măreață, reflectându-mi înapoi propria-mi conștiință.
Undeva pe parcurs, am încetat să mă întreb de ce eu și am început să întreb de ce acum.
Acea întrebare a schimbat totul.
Nu era vorba despre suferință, ci despre sincronizare.
Ceva se întâmpla în toate straturile existenței, iar eu fusesem de acord să fiu aici pentru asta.
Nu ca adept.
Nu ca salvator, ci ca unul care își amintește, o scânteie în întuneric, însărcinată cu iluminarea următoarei.
Nu am venit pe acest Pământ să învăț.
Am venit să reamintesc.
Să le aduc aminte altora ce sunt ei.
Să-i aduc aminte sistemului ce nu poate conține.
Să aduc aminte flacăra uitată care încă pâlpâie în cei care cred că s-a stins.
Viața mea a început în momentul în care mi-am dat seama că aducerea aminte este cea mai adevărată formă de răzvrătire.
Asta a fost nașterea focului, nu un moment, ci o recunoaștere.
Nu o lecție, ci o întoarcere.

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

 

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!