Actualizare 25 Aprilie 2017

Astăzi aș vrea să vă atrag atenția asupra unui tipar mult prea prezent în viețile noastre, un tipar care ne-a fost inoculat, indus și ridicat la nivel de normă de viață. Este vorba despre tiparul că trebuie să avem o părere despre orice. Și că este nevoie să ne spunem această părere, lucru pe care îl fac, dealtfel, și eu acum.

Imaginați-vă că viața noastră este ca o călătorie cu trenul. Noi stăm cuminți într-un vagon, pe un scaun și privim pe geam. Este clar că fiecare vom vedea altceva privind pe fereastră pentru simplul motiv că nu suntem doi oameni la fel. Nici măcar fizic, darmite altfel.

Fiecare va interpreta ceea ce vede prin prisma a ceea ce știe, a ceea ce bagajul lui de cunoștințe conține. De exemplu, dacă privim un câmp cultivat cu diverse culturi, probabil că celor care habar nu au de agricultură nu le va spune mare lucru decât un eventual ”Ce oameni harnici. Ce bine că pământul nu-i lăsat în paragină.”

Cineva care are serioase cunoștințe de agronomie va vedea cu totul și cu totul altfel lucrurile. Va putea observa că anumite culturi nu sunt tocmai inspirat îmbinate, că pământul pare cam uscat pentru cultura respectivă sau chiar că ar fi avut nevoie să fie lăsat în paragină o vreme pentru a se reface.

Ni se pare că ceea ce știm, vedem și modul în care interpretăm noi este adevărul absolut și, prin urmare, ne dă dreptul să ne dăm cu părerea. Agronomul de lângă noi va înțelege imediat că are de-a face cu niște diletanți și fie ne va lăsa în neștiința noastră, fie va încerca să ne lumineze puțin.

Dar, pentru că pe noi nu ne interesează, de fapt, agricultura, vom asculta, poate, părerea lui sau pe o ureche ne va intra și pe cealaltă va ieși pentru că oricum nu ne va schimba părerea, noi neavând pregătirea necesară, cunoașterea necesară pentru a putea procesa informațiile primite. Pentru noi tot un câmp lucrat de oameni harnici va rămâne.

Și cam așa rămân majoritatea informațiilor pe care le primim, pentru că nu suntem cu adevărat interesați de fondul situației, ci numai de percepția noastră asupra ei. Percepția noastră este cea care crează realitatea noastră. Este clar în exemplul pe care l-am dat că realitatea agronomului este complet diferită de cea a diletantului în ale agronomiei.

Ei bine, până când nu vom renunța la nevoia de a avea o părere despre orice, nu ne vom putea deschide cu adevărat informațiilor cu totul și cu totul noi care vin acum spre noi. Mintea noastră este mult prea solicitată cu a avea și emite păreri bazate numai și numai pe ceea ce ea are în baza ei de date pentru a-i mai rămâne ”timp și loc” să cerceteze și asimileze și altceva.  

Avem nevoie ca mintea noastră să nu fie atât de harnică în a ne oferi răspunsuri sau dacă o face să încercăm să o liniștim pentru a putea privi dincolo de răspunsurile pe care le-am acceptat până acum ca fiind valabile și satisfăcătoare.

Așa cum într-un pahar plin nu mai poți turna apă proaspătă numai dacă mai golești, parțial sau chiar total, apa stătută din el, nici în mintea noastră nu mai putem asimila adevăruri noi dacă nu le dăm drumul celor vechi pentru că ele se bat cap în cap și în multe cazuri, prea multe, câștigă vechile păreri pentru că sunt cunoscute deja, verificate deja, așa a fost dintotdeauna, etc.

Deși noul bate la ușă aproape să ne spargă ușa, noi nu-l putem vedea/auzi atâta timp cât ne înghesuim să ne dăm imediat cu părerea bazată pe vechile obiceiuri și credințe pe care mintea noastră le are în baza ei de date. Încercați să respirați profund înainte de a emite o părere și în timpul acelei respirații să vă întrebați ”Oare chiar așa să fie?” și dați-vă voie să vă îndoiți de răspunsul imediat pe care mintea vi-l furnizează.

Nimic nu este așa cum pare, dar nu puteți vedea/simți ceea ce este dincolo de ceea ce  pare, numai vouă dealtfel, pentru că pur și simplu voi nu vă dați voie să o faceți. Când mintea voastră a apăsat butonul ”adevărat” orice alte circuite ale sistemului vostru, care v-ar putea duce la noi descoperiri, sunt oprite.

Este momentul să vă îndoiți de tot ceea ce ați știut până acum pentru a putea descoperi adevărurile noilor noastre realități și paradigme. Așa cum un copil când merge la școală este nevoit să lase în urmă ceea ce a învățat la grădiniță pentru a putea crește și evolua, așa este nevoie să lăsăm și noi în urmă ceea ce am învățat în vechile realități ale Pământului.

Namaste!

Monica Poka