Dogma religioasă dusă la paroxism

Din ciclul De ale mele

Trebuie să încep acest articol cu mențiunea că toată această relatare reprezintă strict modul în care eu am perceput și percep lucrurile și privind în urmă le așez acum ca pe un puzzle.

În 2011 îmi începeam un periplu în contactul cu budismul și, în primul rând, cu modul în care acesta este trăit, pentru că știm cu toții că învățătura, în orice, este una, iar transpunerea ei în viața de zi cu zi este cu totul și cu totul altceva. Se pare, însă, că aceasta era tema pe care o aveam de parcurs deoarece primul meu contact cu lumea și cu învățătura budistă a început în India de Nord, la Dharamsala la o sesiune de Învățături ale lui Dalai Lama.

Am fost atât de cucerită de aceste învățături simple și pline de atât de multă compasiune, iubire, respect față de tot ceea ce este, de simplitatea acestor oameni și de faptul că oricine putea accede la ele, nivelul la care se putea face depinzând doar de practica personală a fiecăruia.  

Adevărul este că am început această călătorie chiar de la vârful ei cum s-ar spune, pentru că atunci, acolo, am întâlnit oameni de o atât de înaltă spiritualitate cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc de atunci. O parte din inima mea a rămas pentru totdeauna acolo, după cum o parte din ei a venit și a rămas cu mine pentru totdeauna.

Acei oameni, tibetanii refugiați din frumosul lor Tibet din cauza cotropirii pământului lor de către chinezi, își reconstruiau viața și cultura purtând în inima lor Compasiunea pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Poate pentru că erau în exil dorința lor de a-și stabili noi rădăcini era atât de mare și profundă.

În orice caz, a fost o experiență extraordinară care mi-a deschis o cale la care nu cred că aș fi avut altfel acces. Dorința de explorare a acelei culturi, așa cum este ea trăită, deoarece asta mi se pare a fi adevărata transpunere în viață a unei învățături – felul în care omul obișnuit trăiește învățătura definește după părerea mea calitatea celor care și-au asumat păstrarea și darea mai departe a acelei învățături – a fost însămânțată în sufletul meu.

An după an, am vizitat alte țări din zona budistă pentru a vedea modul în care acești oameni trăiesc o învățătură care a mai rămas curată și spirituală, după cum o vedeam eu. Cu atât mai mult cu cât  Buddha este un titlu folosit în budism pentru toți cei care și-au împlinit potențialul de dezvoltare personală, descoperindu-și luminarea, deși este adesea folosit pentru a se referi la Siddhartha Gautama, fondatorul budismului.

Am vizitat China, care deși se declară budistă în principal, este comunistă, iar noi, românii, știm ce înseamnă acest lucru. În China este bine înrădăcinată și învățătura taoistă, dar nu am avut o tangență prea mare cu aceasta.

A urmat apoi Tibetul, cu Lhasa și zonele învecinate ei pentru că în Tibetul ocupat de chinezi nu te poți deplasa unde, când și cum vrei tu. În Lhasa ocupată un tibetan este un tibetan, doi tibetani împreună, dacă nu sunt părinte și copil, erau o adunare și adunările de tibetani sunt interzise. La fiecare colț de stradă importantă se afla câte un post de control chinez care te putea opri oricând să te legitimeze.

Tibetul ocupat este trist, foarte trist. Noi am avut norocul de a fi avut un ghid tibetan care ne-a spus destul de multe despre istoria Tibetului și am fost extrem de mirată când vizitând Potala ni s-a spus că avem la dispoziție o oră să vizităm tot palatul în timp ce grupurile de chinezi aveau la dispoziție o oră jumătate.

Și mai interesant a fost când ne-am intersectat cu un grup, nu de chinezi, dar care avea un ghid chinez și ceea ce acesta le spunea despre Potala era destul (chiar foarte) de diferit de ceea ce ne spunea nouă ghidul. De altfel în întregul Palat mai erau doar 12 călugări tibetani care se ocupau de tot palatul.

Dar, oamenii își trăiau în continuare obiceiurile și tradiția lor religioasă care nu avea absolut nimic fastuos în ea, dimpotrivă, era de o simplitate care mi-a mers la inimă. Pur și simplu, își trăiau învățătura în tot ceea ce făceau. Deși își au și ei figurile lor religioase nu mi s-a părut nimic exagerat sau dus la habotnicie.

Așa cum spune și Dalai Lama ”Toate tradițiile religioase majore poartă același mesaj care este iubirea, compasiunea și iertarea, singurele lucruri importante care ar trebui să facă parte din viața noastră de zi cu zi” și  ”Nu e nevoie de temple, nu e nevoie de filozofii complicate. Creierul și inima mea sunt templele mele, filozofia mea este bunătatea.”

Am continuat apoi călătoria în Nepal, unde budismul și hinduismul sunt mult mai apropiate, simțindu-se o puternică influență a celui din urmă asupra primului. Nici nu pot spune că aș fi văzut temple pur budiste în Nepal. Ceea ce a rezultat însă este o formă plină de rituri și ritualuri destul de ciudate, crude și violente unele dintre ele pentru un european.

Apoi am vizitat Vietnamul cu un budism, deși afirmat, cam absent, Cambodia cu o formă interesantă de budism hinduism și alte influențe, dar ambele țări sunt în curs de refacere după tragediile prin care au trecut fiecare dintre ele. De altfel, hinduismul și budismul sunt atât de intim legate, mai ales în Cambodia, încât este destul de greu să le separi.

A urmat apoi Bhutan-ul unde am făcut cunoștință cu budismul tantric, o formă a budismului axată mai mult pe fertilitate și abundență, o țară care se străduiește să-și mențină independența și să se dezvolte fără să-și sacrifice prea mult din resursele naturale. Aici budismul este mult mai prezent ca învățătură decât mi s-a părut a fi în Vietnam și Cambodia.

Și ultima călătorie, cea din Myanmar, m-a dus la ceea ce spunea și Dalai Lama ”Oamenii trebuie iubiți și lucrurile folosite. Haosul lumii de azi vine din faptul că iubim prea mult lucrurile și folosim oamenii.” Acesta este locul în care am văzut expusă cea mai paroxistă formă de aplicare a dogmei.

O țara care relativ recent s-a deschis turismului și care este atât de bogată, dar atât de săracă în fond. Multe temple în paragină a căror cărămizi se refolosesc, pe ascuns, la construirea caselor. Dacă vor continua așa în câțiva ani numărul templelor va scădea masiv. Ceea ce se restaurează este complet diferit, majoritatea, de ceea ce era inițial și poartă atașată în mod invariabil o plăcuță cu numele celui care a finanțat restaurarea.

Am vizitat o peșteră, folosită prin sec. XVI la depozitarea obiectelor de cult de către localnici atunci când erau nevoiți să se retragă din fața atacatorilor și acestea nu puteau fi transportate, dar care astăzi este ”depozitul” a 8.000 (până acum) de figuri/statuete aurite ale lui Buddha de diferite forme și mărimi, aproape clădite una peste alta și până sus în peștera-depozit.

Cireașa de pe tort a fost pusă de vizita la Pagoda Shwedagon sau Pagoda de Aur, considerată cea mai mare pagodă din Myanmar. În vârful ei se află un diamant de 76 de carate care a fost evaluat la câteva miliarde de dolari din câte am înțeles. Aurul, bijuteriile și toate aceste bunuri considerate de preț în lumea noastră ar putea asigura nu numai infrastructura acestei țări, ci și o bunăstare dincolo de imaginația lor.

Dar, într-adevăr prețuim mai mult niște idei și credințe moarte decât ființele vii din lumea noastră. Priveam tristă toată această bogăție risipită, spălată de ploile musonului și refăcută din nou și din nou în timp ce-i vedeam pe oamenii care trăiau acolo lipsiți de cele mai elementare mijloace de existență. Cea mai tristă aplicare a dogmei religioase.

În timp ce stăteam și simțeam o imensă compasiune pentru acești oameni atât de îndoctrinați, o voce interioară mi-a adus aminte de ceea ce am simțit când am vizitat Basilica San Petro din Roma. Același lucru. Aceiași voce mi-a amintit că și în religia creștină se întâmplă același lucru și că așa cum budiștii își au altarul pe care tronează o statuie a lui Buddha (aurită sau nu) și noi avem cruci cu Isus răstignit pe pereții mult prea multor case.  

Și noi avem biserici cu turle aurite și dogma manifestată la nivel de îndoctrinare și îndobitocire. Confirmarea am avut-o imediat după ce m-am întors și am citit despre Clopotul lui Daniel. Da, la nivel planetar dogma și îndoctrinarea sunt prevalente încă. Puterea religiei asupra oamenilor este atât de mare și de dureros de puternică încât te poate face să dezarmezi și să te gândești că numai un miracol mai poate salva oamenii acestei planete de această caracatiță cu nenumărate tentacule.

Nici unul dintre Învățătorii acestei planete nu a venit să stabilească o religie, o dogmă, nu s-au dorit adulați sau venerați. Nu și-au dorit nici temple, nici statui, nici icoane și nici o altă formă de adorație exterioară. Ei au venit să planteze semințele cunoașterii în Inima și Sufletul nostru. Ei au venit să ne îndrepte către noi înșine nu către templele și bisericile care concurează în opulență.

Manipularea religioasă este cea mai perfidă formă de manipulare și de furt de putere a oamenilor pentru că ea se plantează în mintea ființei umane încă de la naștere. Ființei umane nu i se acordă libertatea de a alege dacă să urmeze sau nu o anumită credință religioasă, este aruncată în una dintre ele la o vârstă la care alegerea nu este o opțiune viabilă pentru ea.

Orice instituție, de orice natură ar fi ea, își va urmări interesul propriu în primul rând. Religia, sub orice formă organizată este o instituție. Dacă un reprezentant al religiei organizate și-ar învăța enoriașii să caute toate răspunsurile în ei și să le redea puterea pe care aceștia o au în mod înnăscut, pentru că este un atribut pe care Creatorul îl dă fiecărei creații a sale, ce s-ar întâmpla cu acea religie?

Ultima redută a ”Puterii Asupra Altora” este religia, oricare ar fi ea, dacă în loc să te ducă în interiorul tău te duce oriunde altundeva. Și este o redută greu de dărâmat/cucerit pentru a te elibera din închisoarea ei. Același principiu se aplică și școlilor pretins spirituale care duc individul pe orice altă cale decât cea care îl duce pe acesta în interiorul său.

Singura religie valabilă este cea a Iubirii Necondiționate, pentru că indiferent care ar fi întrebarea, răspunsul este întotdeauna,

IUBIREA!

Namaste!

Monica Poka