Actualizare 26 Septembrie 2017

Astăzi aș dori să vă aduc în atenție o tendință pe care o avem cu toții și care ne-a fost indusă de atât de multă vreme încât considerăm că face parte din însăși ființa noastră, și anume, idealizarea. Ne-am obișnuit să idealizăm totul, să ne creăm versiunea noastră perfectă, ideală, despre orice și apoi să ne străduim să atingem acel ideal și să respingem orice ce este diferit de idealul nostru.

Am fost învățați să ne creăm un ideal perfect pe care apoi să ne străduim să-l atingem sau obținem în loc să fim învățați să admirăm și să recunoaștem perfecțiunea divină care este în noi și peste tot în jurul nostru. Și măcar dacă acele idealuri ar fi fost reale, pentru că dacă ne uităm cu atenție la ele putem vedea că ele se schimbă în funcție de vârstă, de orientările societății, de cele mai multe ori criterii care sunt exterioare nouă.

Ne creăm aceste false idealuri prin opoziție cu ceva ce ne este cunoscut nu cu ceva ce nu cunoaștem, n-am experimentat sau văzut în realitatea noastră curentă  ”Nu vreau ca lumea mea să arate în felul ăsta”, ”Nu vreau ca copiii mei să trăiască ceea ce am trăit eu”, ”Nu vreau să mai pățesc încă o dată lucrul ăsta”, etc. și de aici începem să ne construim o lume care să NU fie ceea ce noi n-am vrea să fie.

Nu cred că acesta este modul prin care să ne creăm lumea sau realitatea pentru că, dacă privim mai atent acest ”nu vreau ..., nu doresc...,” este o perpetuare a dualității, a modului de a crea prin separare și prin dualitatea judecării în termeni de bine/rău, corect/greșit, plăcut/neplăcut, etc. care sunt percepții și judecăți bazate strict pe sistemul de credințe 3D.  

Scriam zilele trecute că atunci când nu dorim ca ceva să facă parte din realitatea noastră putem pur și simplu refuza ca acea energie să facă parte din realitatea noastră. Aparent, prin ceea ce am scris mai sus contrazic ceea ce am spus acum câteva zile. Aparent, da. De ce aparent? Pentru că atunci când refuz intrarea unei anumite energii în câmpul meu energetic, în aura mea, nu este nevoie să o judec, să o condamn sau clasific.

În acel moment pur și simplu refuz să-i acord atenția care i-ar deschide ușa câmpului meu de energie. Asta nu înseamnă că nu o văd, pentru că numai dacă o văd, o conștientizez, pot refuza accesul ei în câmpurile mele. Pur și simplu decid să o las să meargă mai departe pe drumul ei fără să o atrag în ”casa” mea. Ea va continua să existe pentru cei care au nevoie să se întâlnească cu ea, nu este absolut nici o nevoie ca eu să intervin asupra ei sau să schimb ceva la ea.

Dar, să revin, idealizarea a apărut în momentul în care am fost făcuți să credem că nu suntem suficient de buni, că există ceva mult mai bun ca noi care să devină idealul cu care noi să ne străduim să intrăm în aliniere, că de depășit, nici vorbă. Acest ideal a fost modificat treptat și pe nesimțite de către cei care au avut interesul să o facă. De fiecare dată când cineva reușea să se apropie de acel ideal, ridicau ștacheta și complicau și mai mult idealul pentru a descuraja și alte tentative sau pur și simplu treceau acele persoane în categoria ”sfinți” sau nebuni.

Un alt aspect pe care îl neglijăm este că idealul nu este același pentru fiecare. Pentru un om de știință pasionat idealul, și direcția în care își va îndrepta eforturile, nu va fi să devină cântăreț de operă, după cum nici cântărețul de operă nu se va strădui să devină neurochirurg. Idealul este extrem de relativ, el este atât personal cât și colectiv și este ceva sănătos atunci când se urmărește armonizarea idealurilor personale cu cel colectiv, lucru care până acum nu a fost nici dorit, nici susținut.

Acea idealizare abstractă despre cum ar trebui să arate, să fie lucrurile, sau să fiu eu, este o povară inutilă care ar fi cazul să fie eliberată pentru că idealul este în fiecare clipă pe care o trăim și se schimbă cu fiecare clipă. Este momentul să începem să creăm prin ceea ce dorim să experimentăm la nivel personal și să lăsăm ca dorințele noastre să se întâlnească cu ale altora care își doresc același lucru ca și noi, nu să le proiectăm asupra unei întregi lumi, sau colectiv, pe care să o judecăm apoi că nu este conformă cu tipul, proiecția sau înțelegerea noastră despre ideal.

Fiecare dintre noi trăim idealul pentru noi în fiecare clipă, doar că privind departe de noi, în idealizările noastre, în proiecțiile noastre mentale care de cele mai multe ori nu crează altceva decât frustrare, nu îl putem vedea și trecem pe lângă el din nou și din nou. Iar GPS-ul care este sufletul nostru ne va readuce în aceleași situații până când le vom putea vedea, conștientiza, perfecțiunea.

”Oare ce nu văd în situația asta, de ce se tot repetă, recunosc tema, dar nu-i văd motivul?” Poate că era nevoie ca doar să vă puneți această întrebare ca să vedeți ceea ce din cauza idealizării nu ați văzut. Când trăim în aliniere cu idealul nostru interior, cel al sufletului, idealizarea dispare, se risipește. Iar idealul interior este atât de simplu, dar uneori atât de greu de urmat: să recunoaștem perfecțiunea în tot ceea ce noi suntem, în tot ceea ce ne înconjoară, în tot ceea ce experimentăm.

Abia când recunoaștem perfecțiunea clipei, putem crea și mai multă perfecțiune pentru că nu ne mai luptăm să perfecționăm ceea ce este perfect deja, dar noi nu-i putem vedea/conștientiza/accepta perfecțiunea din cauza idealizării noastre mentale orientate spre exterior.

Nu este greșit să ai idealuri, ceea ce poate fi împovărător este să consideri acele idealuri ca singurele valabile și de urmat de către toți. Fixează-ți propriul ideal, definește-l și apoi hrănește-l zilnic cu credința ta că el este împlinit deja, cu iubirea și recunoștința că-l trăiești deja, chiar dacă o faci doar în interiorul tău preț de câteva minute în fiecare zi. În cele din urmă va deveni realitatea ta, dar trebuie să fii convins de acest lucru fără nici o urmă de îndoială.

O zi minunată, plină de magie și de o fericită anticipare vă doresc.

Munay,

Monica Poka