Cea mai veche întrebare care, cred eu, că ne bântuie este ”Cine sunt eu?” Cred că această întrebare este primul semn al conștientizării de sine al ființei umane, a omului. La această întrebare nu există UN răspuns, ci tot atâtea câți oameni sunt, fără a fi însă niciunul răspunsul final sau suprem.
De unde această întrebare? După părerea mea, ea s-a născut odată cu omul, odată cu intrarea în formă, în separare, când omul s-a perceput pe sine ca fiind diferit de ceea ce-l înconjura, iar apoi diferit de ceilalți semeni ai săi. Indiferent de nivelul de evoluție la care este pusă această întrebare, este ușa către următorul nivel.
Omul avea și are nevoie de o identificare cu ceva, ca apoi acelui ceva să-i atribuie diferite calități și neajunsuri, sau lipsuri, ca să se poată deosebi de ceilalți. Când spun ”omul” mă refer la toate ființele umane care au ajuns să-și pună această întrebare, pentru că unele așa-zise răspunsuri le primim încă de la naștere: este băiat sau este fată, de exemplu, iar alte trăsături, mai ales fizice, în primii ani de viață: înalt, scund, deștept, tălâmb, etc.
Cu aceste trăsături, calități, lipsuri sau defecte, dacă vreți, trăim suficient de multă vreme ca să ne identificăm cu ele. Și, o perioadă, ne mulțumesc pentru că asta pare să fie totul. Dar, vine apoi un moment în care această întrebare, ”Cine sunt EU?” devine atât de acută și de profundă încât ne dăm seama că dincolo de aceste trăsături așa-zis umane, mai există și altceva.
Dacă până acum ne-am descurcat cu răspunsul/răspunsurile la această întrebare, ei bine, din momentul în care am transcens răspunsurile de natură fizică, am intrat total în ceață. De ce? Pentru că habar n-avem ce se ”ascunde” dincolo de ceea ce este fizic, material, dincolo, de fapt, de cunoașterea noastră din acel moment.
Este cel mai zguduitor pas pe care-l avem de făcut: calitățile cu care ne-am împopoțonat ”eu-l”, diferențele pe care le observăm față de ceilalți, nu mai sunt în măsură să ne satisfacă ca răspuns la arzătoarea întrebare: ”Cine sunt EU cu adevărat?” Stăm în fața unui hău pentru că dacă nu știm cine suntem cu adevărat, nu ne mai putem identifica cu nimic.
Și dacă nu ne mai putem identifica cu nimic, ne simțim ca ”pierduți în spațiu”. Mulți ajunși în acest punct se confruntă cu stări de negare, de nebunie chiar, pentru că dacă nu te poți identifica cu ceva, nu exiști; trebuie să aparții undeva ca existența ta să capete un sens.
De exemplu, sunt femeie, sunt (sau nu) soție, sunt (sau nu) mamă, sunt (sau nu) gospodină, sunt învățătoare (sau orice meserie ați avea), etc. și mă identific cu aceste trăsături, situații, ocupații ale mele, pentru că fiecare dintre ele mă conectează la un grup FIZIC existent deja. Îmi construiesc un ”eu” uman cu care mă identific și căruia îi atribui ce calități sau neajunsuri (mai rar) pe care le doresc eu.
Totuși, această stare ”călduță” se clatină când în spațiul nostru apare moartea, ieșirea din scena fizică a cuiva cunoscut. ”Oare unde se duce sufletul lui/ei?” Probabil că răspunsul va veni din cunoașterea cu care ne-am identificat, dar, tot probabil, va ridica niște semne de întrebare. Dacă ridică semne de întrebare, inevitabil va apărea și întrebarea ”CINE SUNT EU CU ADEVĂRAT?”
Ei bine, abia în acest moment ne
începem adevărata călătorie de descoperire de Sine. Când nu ne mai putem
identifica cu nimic din planul de existență fizică, pentru că știm că nu suntem
nimic din acest plan de existență. Și-atunci
CINE SUNT EU CU ADEVĂRAT?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.