Majoritatea dintre noi care ne aflăm în această fază, nu cred că ne-am imaginat cum va fi, deși ne-am dorit și am făcut tot ce ne-a stat în putință să ajungem unde suntem, iar acum nu știm cum să facem să ieșim mai repede din ea. Ceea ce am experimentat până acum a fost ”floare la ureche” față de ceea ce-i urmează.
Dintr-o perspectivă mai înaltă este urmarea firească, un fel de examen de absolvire (al câtelea oare?) a ceea ce am experimentat până acum. Dintr-o perspectivă mai prozaică, când te aștepți ca după colț să fie, în sfârșit, ”ușa” spre mai bine, nu este altceva decât un topogan pe care pare că aluneci mai jos decât ai fost vreodată.
Te simți ca un magnet care atrage tot ceea ce nu ți-ai dori, ceea de ce ai crezut că ”te-ai scăpat” deja pentru că ai bătătorit acele căi încât te-ai intoxicat de ele, dar te-au pândit infam la colț și ți-au sărit din nou în față, mai hidoase și mai puternice decât oricând altcândva până acum. Pare o nouă fundătură din care nu mai ai putere să mai ieși și cochetezi cu predarea. Nici măcar cu armistițiul, ci cu capitularea totală.
Tot ce știai, de fapt, credeai că știi, până în acel moment, toate conceptele, principiile, credințele, tot, tot, tot se destramă, se evaporă, se risipește și tot ceea ce simți să faci este să capitulezi. Nu, nu ești înfrânt/înfrântă, pur și simplu oboseala își spune cuvântul. Dar în acea oboseală este atât de multă acceptare, pace, liniște, împăcare cum n-ai mai simțit niciodată până acum.
Mintea caută răspunsuri, soluții să te pună din nou ”pe linia de plutire”, dar este ceva în tine care-ți spune că ești deja ”pe linia TA de plutire”, dar nu așa cum mintea o înțelege. Nu mai vrei să intri în polemică cu propria minte, vrei doar să te abandonezi acelei stări în care simți că tot din jurul tău dispare și rămâne doar acea stare de plutire care-ți este extrem de familiară.
Dar să nu ne subapreciem mintea, pentru că găsește calea și modalitatea să revină și să pună o întrebare care ne captează atenția: ”Cum am ajuns aici?” Vechile concepte reapar: ”Cum de-am atras atât de mult întuneric, unde este toată strădania mea să-mi cresc gradul de lumină? Parcă ceea ce dai este ceea ce primești, nu așa spune legea atracției? Sau și asta este o minciună? Se termină vreodată? O iau iar de la capăt? Am OBOSIT!”
Și ți-amintești ... ți-amintești că aceste concepte, legile universale, se manifestă diferit pe nivele diferite. Acolo unde este multă lumină, o concentrare mare de lumină, există și întuneric pe măsură, o concentrare mare și de întuneric. De ceea ce fugi, fuge după tine. Dacă nu ești suficient de obosit/obosită ca să renunți la fugă, vei continua să fugi cu propriul întuneric după tine, legat de tine. Dacă însă ai obosit să mai joci acest joc, îți vei deschide brațele și-ți vei îmbrățișa întunericul devenind întreg/întreagă într-un mediu în care acest lucru n-a fost niciodată posibil până acum.
Dar,
nu se încheie ca în povești ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”
pentru că așa ceva nu există, este doar o plăsmuire. Ce se schimbă? Modul în
care privim viața, cum o acceptăm, cum ne raportăm la ea. Este permanentă
această stare? Nu, nu este. Nu încă. Vine și pleacă, dar de fiecare dată când
(re)vine stă un pic mai mult decât a stat înainte. Cu cât mai mult îi place ”locuința”
cu atât mai mult va tinde să-și facă din ea ”reședință”.
O
zi minunată nouă tuturor!
Munay
– Calea Iubirii
Monica Poka
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.