marți, 11 octombrie 2016

Despre rugăciune și mântuire


Din ciclul De ale mele

După cum cei care îmi citesc articolele știu, eu nu m-am născut în această viață ca fan al bisericii și religiei în general, indiferent de numele pe care l-ar purta acea religie. Deci, sunt consecventă din acest punct de vedere. Nu intenționez să fac o discuție pro și/sau contra, ci doar să împărtășesc cu cititorii mei perspectiva din care văd eu acești doi termeni consacrat religioși.

Unii dintre voi știți că sunt membră a Școlii Kryon, către care am fost ghidată într-un moment în care căutam răspunsuri pe care nu le găseam în ”literatura” spirituală care îmi era disponibilă și cu care să rezonez. A fost o alegere bună din punctul meu de vedere pentru că ”rupea” separarea dintre tot și toate. De ce spun acest lucru?

Pentru că este orice numai doctrină nu. Lucrează cu energii, indiferent de cine sunt aduse ele, fără a face vreo ierarhizare sau judecare a lor din vreun punct de vedere. Așa că, lucrăm și cu Isus, Melek Metatron, Sananda, Rafael, Nathaniel, Maria Magdalena, Sanat Kumara la fel cum lucrăm cu Shakti, Shiva, Lao Tzu, Buddha precum și cu Kryon, cu Arcturienii, Siriusienii și cu orice alte Ființe de Lumină care vin să-și împărtășească darul lor de Iubire și Cunoaștere cu noi.

Nu este reclamă ceea ce vă spun, este doar o prezentare pe care simt nevoia să o fac ca cititorul să înțeleagă mai bine ceea ce vreau să spun. Deci, după ani de lucru în care am fost liberă de orice termeni consacrat religioși, acum câteva săptămâni a apărut într-unul dintre Pași (așa se numesc ”lecțiile” cu care lucrează Școala Kryon) termenul de rugăciune și imediat lângă el cel de mântuire.

Am fost șocată de-a dreptul și după alte 2-3 săptămâni mi-am dat seama că eu am o problemă cu acești termeni care poartă în ei o energie care nu le este proprie, ci le-a fost atribuită în mod forțat prin conotația religioasă care a fost impusă asupra lor. După ce am stabilit acest lucru, am putut începe munca de cercetare.

Atunci când respingi sau negi ceva, pierzi din vedere o mare parte din imaginea de ansamblu, așa că am făcut mai întâi în mine pace cu cele două cuvinte și când m-am asigurat că am ajuns în punctul în care să nu le judec, am început să mă apropii de ele cu inima deschisă.  

Și așa am aflat că, la origini, rugăciunea nu a fost niciodată o cerere, ci mai degrabă a fost o recunoaștere a Divinului, o contopire cu Divinul și o mulțumire adusă Divinului din fiecare dintre noi și din Tot Ceea Ce Există. O recunoștință, o onorare, o recunoaștere a Unității la toate nivelele. Recunoașterea Unimii în Creator.

Acest lucru este cel mai bine reflectat de expresia ”Cu Dumnezeu înainte!” dar fără nici o conotație războinică sau religioasă. Acest ”Cu Dumnezeu înainte!” este folosit de către exploratorii în necunoscut care NOI suntem, de către Flăcările Divine care au pornit să expansioneze CUNOAȘTEREA Divină. Acest Dumnezeu nu a fost niciodată privit ca ceva exterior ființei până când nu a apărut biserica. Strămoșii noștri ȘTIAU că Dumnezeu este în ei și în Tot Ceea Ce Este.

După generații și generații de îndoctrinare, Dumnezeu a devenit ceva exterior, stăpânul care dispune, judecă, decide, condamnă și toate celelalte atribute ale unui dictator, căruia trebuia să i te rogi pentru a obține ceva. Acest dictator îți dădea/dă sau nu ceea ce ceri după bunul său plac. S-a pierdut sacralitatea Unității cu Divinul Creator din fiecare ființă vie, unitate care ea însăși era/este esența Creației, a îndeplinirii dorinței celui ce ”cere”.

Această recunoaștere a Divinului din Tot Ceea Ce Este poate fi numită ”poțiunea magică” care face ca totul să se întâmple. Având în vedere că interesul unei organizații axate pe puterea-asupra altora era lipsirea acelor ”altora” de puterea lor personală, poțiunea magică a fost înlocuită cu cruci și icoane, chipuri cioplite sau pictate, deși tocmai unul dintre principiile propovăduite de biblie este ”să nu te închini la chip cioplit”. Dar asta ar dăuna grav afacerilor bisericii, nu-i așa?

În concluzie, rugăciunea este cu totul și cu totul altceva decât ceea ce biserica își învață enoriașii. Este recunoașterea și onorarea Divinului din Tot Ceea Ce Este. Este instrumentul cel mai important pentru Creatorul din fiecare dintre noi. La Dumnezeu nu trebuie să-i ceri nimic pentru că El ți-a dat deja TOTUL. Dumnezeu nici măcar nu așteaptă să-i mulțumești, El știe că este în Tot Ceea Ce Este și nu are așteptări, pentru că ar însemna să aibă așteptări de la El însuși/însăși, lucru care este atât de 3D încât nu poți decât să zâmbești la ideea asta.

Și acum, mântuirea, care este o altă vacă sacră a bisericii. Sau mai bine zis, una bună de muls. Ce este mântuirea? Pentru a vorbi de mântuire trebuie să recunoști mai întâi că ar exista ceva de mântuit. Ce se ”mântuie” de către biserică? Păcatul. Există păcat? Câtă vreme crezi că există păcat, crezi și că ai nevoie de mântuire.

În momentul în care înțelegi că nu există nici un păcat, decât în fantasmagoriile bisericii, în acel moment îți dai seama că, de fapt, mântuirea reprezintă o eliberare: eliberarea de ignoranță, de dogmă, de separare, de iluzie. De toate acestea nu te poate elibera nimeni altcineva în afară de tine însăți/însuți. Acesta este însă un proces și toate sunt legate între ele și se generează reciproc în același timp.

Când ai recunoscut Divinul din Tot Ceea Ce Este, tot ceea ce nu este în aliniere cu acest Adevăr, începe să se prăbușească asemeni pieselor de domino sau a castelelor făcute din cărți de joc. Iluzia se retrage pentru că nu mai are de ce se ancora. Minciuna nu poate trăi în Adevăr așa cum nici întunericul nu poate trăi în Lumină. Dar după cum am spus, acesta este un proces prin care FIECARE va trece la un moment dat. Când? Când va fi pregătit să o facă.

Namaste!

Monica Poka


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.