Când nimic nu te mai leagă...

Din ciclul ”De ale mele”
 
Când nimic nu te mai leagă.
Când nimic nu te mai doare.
Când nimic nu mai contează.
Când nu mai e nimic de apărat, de demonstrat, de salvat
abia atunci începi să vezi lumea așa cum este.
Un film.
O poveste.
O proiecție a unei conștiințe care a uitat că ea e regizorul, nu doar actorul.
Și dintr-odată, nu mai e nevoie să lupți.
Nu mai e nevoie să învingi.
Nu mai e nevoie să convingi pe nimeni.
Doar privești.
Respiri.
Și alegi.
Alegi să nu mai intri în dramă.
Alegi să nu mai joci un rol care nu te mai reprezintă.
Alegi să nu mai hrănești un sistem care se stinge fără atenția ta.
Pentru că da...
UITAREA înfrânge sistemul.
LIPSA DE ATENȚIE îl golește de putere.
Indiferența lucidă este ultima ta magie.
Adevărul nu urlă.
Adevărul nu forțează.
El doar stă. Ca un munte.
Și îți așteaptă întoarcerea acasă.
Atunci când îți întorci privirea de la zgomot,
când nu mai întreții iluzia,
când spui doar: ”Te văd... dar nu te mai urmez”
ai pășit dincolo de film.
Și acolo, în acel spațiu al tăcerii și al privirii limpezi,
începi să-ți amintești.
Cine ești.
Ce e real.
Și cât de aproape ai fost întotdeauna de adevăr.
 

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort financiar cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!