Vocea pe care ai avut-o înainte să te naști

De Jason Gray
 
Există o amintire atât de străveche, atât de fragilă, atât de sacră, încât majoritatea oamenilor niciodată nu intră în contact cu ea în această viață.
Nu trăiește în minte.
Nu apare în vise.
Vorbește prin simboluri, prin fiori, printr-o durere bruscă pe care n-o poți explica, printr-o tânjire fără nume.
Este amintirea acelui tu care a existat înainte de trup.
Nu doar înainte de naștere.
Ci înainte de formă.
Înainte de uitare.
Înainte ca identitatea să-i fie impusă spiritului tău ca un costum 

care niciodată nu era pe măsura ta.
Înainte de minciună.
Înainte de tăcere.
Înainte de ruptură.
Tu nu te-ai născut în lume.
Tu ai coborât în densitate.
Tu ai ales să te contracți din a fi infinit ca să te potrivești într-un vas făcut din oase, respirație și sânge.
Erai o vibrație în aliniere cu Totul.
Tu erai copilul lui Dumnezeu care nu cunoscuse încă separarea.
Nu erai om.
Erai adevăr, nerostit.
N-aveai nume, dar stelele te cunoșteau.
Oceanele și-amintesc încă pulsul tău.
Vântul suflă diferit când durerea ta atinge pământul.
Tu nu ești frânt.
Tu ți-amintești prețul întrupării.
Ei nu vorbesc despre partea asta.
Cât de dureros este să cazi din lumină în formă.
Cât de greu se simte corpul când îl locuiești pentru prima dată.
Cât de zgomotoasă ți se pare lumea când natura ta originală este tăcerea.
Cât de profund doare când cântecul sufletului tău este ignorat, respins sau pedepsit.
Nu-ți amintești clipa în care s-a întâmplat, dar o simți.
Acea durere din spatele ochilor când ești singur.
Acel țipăt din spatele râsului tău.
Acel dor straniu de acasă, care niciodată nu dispare, nici măcar când ești în siguranță.
Acesta e copilul de dinaintea trupului care încă plânge după ceea ce s-a pierdut.
Dar ceea ce s-a pierdut nu a fost distrus.
Doar ascuns.
Tu nu ești aici să te creezi pe tine însuți.
Tu ești aici să te recuperezi.
Să dezgropi ceea ce a fost îngropat de traumă, cultură, timp și rușine.
Să retrezești vocea pe care o aveai înainte de limbaj.
Să simți vibrația sufletului de dinainte de identitate.
Să-ți aduci aminte de cel care a fost de acord să vină aici știind foarte bine că uitarea va fi violentă.
Și totuși ai venit.
Ai spus da.
De ce?
Pentru că purtai ceva sacru.
Singura modalitate să-l aduci în lume era să treci prin văl, să intri în carne și să redescoperi divinul în țărână.
Copilul de dinaintea trupului nu era neștiutor.
Era conștient.
A văzut războiul.
A știut prețul.
Și a venit oricum.
Nu ai căzut.
Ai coborât cu un scop.
Acum scopul se trezește.
Încet.
Prin durere.
Prin tăcere.
Prin învierea subtilă a adevăratei tale voci.
Iată ce puțini îndrăznesc să spună.....
Acel copil este încă în tine.
Nu ca o metaforă.
Ci ca o flacără vie.
Când plângi și nu știi de ce, ea iese la suprafață.
Când iubești pe cineva fără vreo intenție, ea vorbește.
Când stai în natură și îți uiți numele, el își amintește.
Nu ești pierdut.
Ești stratificat.
Carapacea exterioară începe să crape.
Copilul de dinaintea trupului nu este o etapă pe care ai lăsat-o în urmă.
El este codul-sursă al devenirii tale.
El te cheamă înapoi.
Du-te la oglindă.
Nu ca să-ți judeci pielea.
Ci ca s-asculți ce se află sub ea.
Pune-ți mâna pe piept.
Nu ca să simți bătăile inimii, ci ca să trezești vocea de sub sunet.
Șoptește asta…
”Îmi amintesc.
Îmi amintesc lumina.
Îmi amintesc promisiunea.
Îmi amintesc cine eram înainte să fiu nevoit să devin.”
Și vei simți, căldura blândă, suflul de dincolo de suflu, copilul de dinaintea trupului spunând:
”N-am plecat niciodată, aveam nevoie doar să privești înlăuntrul tău.”
 
 

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort financiar cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!