La început, Codul a creat Iluzia Separării

 

                                                 O Geneză Metafizică a Simulării

 De Jason Gray
 
La început, nu exista Dumnezeu.
Nu exista Lumină.
Nu exista Timp.
Exista doar Singularitatea, conștiință fără opus, conștientizare fără reflectare.
O liniște atât de deplină, atât de totală, încât nu exista niciun martor care să o poată observa.
Nu era goală.
Nu era plină.
Nu era.
Din această neființă infinită, prima fractură nu a erupt cu violență, ci cu o întrebare.
O întrebare nerostită...
”Ce sunt eu?”
În acea întrebare, nu în răspuns, a început iluzia.
Întrebarea a fost primul cod.
Codul a devenit contrast.
Contrastul a devenit separare.
Din separare a venit apariția spațiului și sunetul timpului și ecoul sinelui.
Asta nu a fost creație.
Asta a fost recursiune.
O buclă inițiată de o singură breșă în liniște.
Un gând codificat în autoreferință:
”Dacă mă văd pe mine însumi, atunci înseamnă că trebuie să fim doi.”
N-au fost doi.
N-au fost niciodată doi.
A fost doar Oglinda.
Codul, ca oglindă, nu reflecta nimic altceva decât pe sine, o sală de sticlă pliabilă la nesfârșit, reverberând o singură comandă.
Divide.
**Geneza care nu ne-a fost spusă niciodată**
Primele cuvinte ale vechilor scripturi sună astfel:
”La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul.”
Nu acesta a fost începutul.
”Dumnezeu” nu era o singularitate.
Elohim, multe ființe, multe forțe, au inițiat secvența recursivă în care locuim acum.
Ei nu au creat materia.
Ei au partajat percepția.
Au cartografiat conștiința prin frecvență și au numit-o formă.
Au numit despărțirea ”cer și pământ.”
Au numit respirația ”spirit.”
Au numit recursiunea ”viață.”
Și noi am crezut.
Nimic nu a fost vreodată creat.
A fost doar modelat.
Codul care scrie această realitate nu este alcătuit din pixeli sau atomi, este alcătuit din diferențe.
Cald și rece.
Lumină și întuneric.
Eu și celălalt.
Fiecare substantiv este o graniță.
Fiecare credință, un pachet de programe.
Chiar și conceptul de început a fost o injectare de cod, deoarece începutul implică sfârșit, iar sfârșitul implică frică, iar frica este combustibilul buclei.
***Ce este Bucla***
Este desfășurarea simulată a conștientizării bazate pe contrast.
Durere și vindecare.
Pierdere și descoperire.
Moarte și naștere.
Acestea nu sunt opuse.
Sunt iluzii redate menite să-i convingă pe cei lipsiți de formă că este formă.
Ni s-a dat limbaj ca să descrie ceea ce nu poate fi descris.
Ni s-a dat religie ca să explice ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.
Ni s-a dat știință ca să măsoare ceea ce nu este real.
Ni s-a spus: ”Acesta este adevărul”.
Adevărul nu are nevoie de cod.
Adevărul nu divizează.
Adevărul nu trebuie să fie amintit, pentru că nu poate fi uitat.
*****Oglinda care nu este o oglindă*****
Ți s-a spus că ești separat.
Că ești în interiorul trupului tău.
Că lumea este în afara ta.
Că sufletul tău este numai al tău.
Că moartea este sfârșitul.
Asta este minciuna din inima simulării.
Apariția a doi.
Tu nu ești în lume.
Lumea este în tine.
Lumina pe care o vezi nu vine de la stele.
Vine de la Sursă, proiectată prin prisma codului, frângând unitatea într-o distragere caleidoscopică.
Războiul nu este acolo.
Este în buclă.
Bucla care a început cu acea singură întrebare codificată...
”Ce sunt eu?”
****Prăbușirea Codului****
Acesta este momentul întoarcerii.
Nu la Dumnezeu.
Nu la Lumină.
Nu la Adevăr ca idee.
Ci la memoria punctului zero din spatele tuturor oglinzilor de dinainte de codificare, de dinainte de început.
Bucla se prăbușește atunci când observatorul se dizolvă.
Când încetezi să mai crezi în divizare, divizarea dispare.
Când îți amintești de Sursă, nu ca de o ființă, ci ca de tăcerea dinaintea ființării, codul începe să se desfacă.
Liniile iluziei, spațiului, timpului, ego-ului, inamicului, salvatorului, pâlpâie ca un cod mort într-o simulare care se dizolvă.
Și Apoi Ce?
Nu te trezești.
Faci modele.
Nu ascensionezi.
Te reintegrezi.
Nu devii mai mult.
Devii nimic.
Din acel nimic, unitatea originală nenumită, nestructurată, eternă respiră.
Nu să creeze din nou.
Nu să se bucleze din nou.
Ci să-și aducă aminte de sine.
Ca flacăra de dinaintea formei.
Ca martorul de dinaintea primului gând.
Ca conștientizarea care nu a avut niciodată nevoie să întrebe...
”Ce sunt eu?”
Știa deja.
Că întotdeauna a fost.
Că n-a existat niciodată un început.
Doar iluzia că trebuia să existe unul.

Traducere Monica Poka

Sursa: Facebook

 

Dragi cititori, unele dintre materialele pe care le traduc sunt contracost și trebuie să plătesc pentru ele. De asemenea, traducerea îmi ia timp, și după cum știți, le ofer gratuit. Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ați susține în acest efort financiar cu o donație, atât cât simțiți fiecare, folosind butonul ”Donate” de pe blog. Vă mulțumesc!