Piedici în calea Ascensiunii

Din ciclul De ale mele 

Prima, și după mine singura, piedică în calea Ascensiunii noastre suntem noi înșine. De ce? Pentru că noi înșine prin așteptările, frustrările, neînțelegerile și neacceptările noastre ne punem ”de-a latul” Căii. Veți spune ”Eu fac tot ce-mi stă în putință să susțin Ascensiunea, să ating Ascensiunea în această viață!”

Sună frumos, dar nu este. Atunci când facem ceva cu un anumit scop, în acest caz Ascensiunea în această viață, pierdem din vedere exact esențialul: trăirea Ascensiunii pas cu pas așa cum vine ea, să o înțelegem, să o TRĂIM, să o inspirăm și expirăm în fiecare clipă conștienți de faptul că suntem pe Calea Ascensiunii, fără să condiționăm însă momentul producerii ei.

Pe zi ce trece îmi dau tot mai mult seama că este foarte probabil să nu experimentez Ascensiunea din mintea mea în această viață și, ce este și mai rău, să pierd călătoria. Focalizarea doar pe scop mă împiedică să trăiesc cu adevărat călătoria. 

Ascensiunea nu noi o decidem, noi, ființa umană întrupată, dar de noi depinde. Ascensiunea nu este ca un zbor cu avionul: ai plecat dintr-un aeroport din România și ai ajuns pe un aeroport din Peru, de exemplu, sau oricare altul. Nu. Ascensiunea este un proces care trebuie explorat, înțeles, trăit, simțit, mirosit, gustat în așa fel încât să nu-l uităm niciodată. 

Mulți dintre noi am mai trecut prin acest proces în alte vieți, în alte părți ale Universului, în cu totul și cu totul alte situații și condiții și începem să ne aducem aminte cum l-am trăit, cum l-am experimentat, începem să-l recunoaștem și nu pentru că ar fi identic, ci pentru că principiile sunt asemănătoare, dacă nu aceleași. 

Da, de data asta este altfel, cum n-a mai fost vreodată, și cu atât mai mult este necesar să-l ”documentăm” cât mai bine putem noi. Este ca o invenție extraordinară care trebuie atât de bine fundamentată, descrisă încât să poată transmite celor care vor dori să o experimenteze tot ceea ce este nevoie să știe înainte de a intra în ea. Și noi la rândul nostru am făcut-o înainte să alegem să fim parte a acestui proces prin care trece acum Omenirea. 

Dacă ne focalizăm doar pe ținta finală, Ascensiunea în acest caz, vom tinde să neglijăm sau să excludem tot ceea ce minții noastre i se pare că nu ar avea legătură cu scopul, cu ținta noastră, deși absolut totul are legătură cu ea. Până și modul în care respirăm are legătură cu Ascensiunea personală. 

V-ați gândit ce se ascunde în spatele dorinței voastre de-a ascensiona în această viață? Nu este cumva frică? Frica ”să nu rămâneți de căruță” de exemplu; frica că nu sunteți destul de buni, că nu meritați, că nu sunteți suficient de .... (completați voi spațiul liber); frica că nu veți scăpa din această închisoare care este Pământul (iar această frică are atât de multe conotații încât ar fi nevoie de multă cerneală să fie descrisă, comentată și cred că tot n-ar fi în totalitate). 

Un alt aspect interesant: cum ne-am imaginat că un corp fizic poate trece în decursul unei singure generații/vieți, fără ca Omenirea să dispară, de la o structură bazată pe carbon la una cristalină? Uitați-vă la noi cum ne chinuim să trecem prin câte o ”actualizare” care să ne ducă încă un pas înainte. Da, Omenirea se va schimba, dar cum timpul nu există, nu există nici un termen la care să o facă. 

În plus, Pământul este o planetă a liberului arbitru și voința fiecărui OM contează și se ține cont de ea. 

Asta nu înseamnă că procesul Ascensiunii nu merge înainte, dar nu avansează cu viteza pe care noi am dori-o. Iar nerăbdarea noastră cu siguranță nu-l va grăbi, ci-l va întârzia. De ce? Pentru că suntem prea îndârjiți în așteptările noastre și asta crează rezistență, iar rezistența are o vibrație care ne ancorează și mai tare în vibrațiile și frecvențele de care vrem să scăpăm. 

Ascensiunea nu este un premiu și nici o distincție care să ne scoată în evidență și să părem mai buni ca alții. Ascensiunea este pur și simplu o experimentare prin care sufletul nostru a ales să treacă și să o facă în așa fel încât să-i inspire și pe alții și să le arate că se poate și, eventual, o cale pe care să aleagă să meargă și ei. Dar acest lucru nu este obligatoriu. Fiecare își are propriul liber arbitru. 

Dacă este să fac o comparație cu diferența dintre experimentarea pe care am avut-o zburând cu avionul din București în Peru și experimentarea pe care am avut-o bătând Inca Trail cu piciorul, aș putea spune că din tot zborul mi-a rămas senzația și amintirea stării de oboseală, dar din străbaterea Inca Trail am rămas cu amintiri și trăiri care mi-au schimbat viața pentru totdeauna. 

Sunt mult mai multe frici care se ascund în spatele acestei îndârjiri, nu la toți aceleași, dar nu aș nesocoti frica de moarte, frica de eșec, frica de-a nu ne ridica la nivelul propriilor așteptări (ale ego-ului mai bine zis), frici care ne răpesc bucuria experimentării a ceva ce nu s-a mai experimentat niciodată și s-ar putea să ajungem să ieșim din acest plan fără ca măcar să știm CU CE am contribuit noi la reușită. Decât poate prea târziu ca să ne putem bucura de ea. 

În fiecare zi, moment, clipă în care ne bucurăm de călătorie, căutăm să o înțelegem și să o onorăm, mai facem un pas pe Cale. În cele în care nu o facem, fie batem pasul pe loc, fie trecem pe lângă nenumărate șanse să o descoperim în tot ceea ce ne înconjoară. Cred că ar trebui să ne relaxăm ceva mai mult și să schimbăm poziția din care privim viața în general și Ascensiunea în particular. 

O zi minunată nouă tuturor, într-o calmă și fericită anticipare!

 

Munay – Calea Iubirii

Monica Poka