Meditații

joi, 23 aprilie 2015

Ce este în neregulă cu căsătoria?



Din ciclul De ale mele

Mi-am pus această întrebare ieri când am auzit următoarea propoziție-întrebare (folosesc acest termen pentru a nu judeca formularea): ”Ce părere aveți că X umblă cu soțul celei mai bune prietene a mele?” Cred că nu mai este nevoie să explic energia și judecata atașată acestei propoziții-întrebări.

Oare ce este greșit în căsătorie? Pentru că ne este clar tuturor că acest concept nu mai corespunde noilor timpuri din nici un punct de vedere. Fără a avea pretenția că pot acoperi un astfel de subiect în totalitate, am încercat, bazându-mă pe propria mea experiență precum și pe observațiile făcute de-a lungul timpului, să găsesc, în primul rând pentru mine însămi, câteva răspunsuri .

Deci, care este motivul pentru care doi tineri hotărăsc să se căsătorească? Acum mai mulți ani, motivul principal era că nu puteau să fie împreună, mai ales din punct de vedere sexual, pentru că ”societatea” condamna o astfel de relație care era inclusă NUMAI în pătrățica căsătoriei. Era vai și amar de capul unei tinere care mai și rămânea însărcinată și ”făcea un copil din flori”.

Așa că, forțați de societatea reprezentată prin părinți în primul rând, tinerii care doreau să aibă o relație sexuală erau împinși să se căsătorească. Să nu vorbim de faptul că relațiile sexuale erau strict interzise în afara căsătoriei. Mulți se întrebau după ”consumarea” căsătoriei că, de fapt, ce-i asta? Și acest lucru este valabil în proporție de 95% (dacă nu mai mult) pentru femei. Dar odată ce ai o verighetă pe deget, pusă de preot în biserică, ai intrat în rândul ”oamenilor” și trebuie să te aliniezi standardului. Că-ți place, că nu-ți place. Sunt și cazuri, foarte puține însă, în care lucrurile au stat mai bine.

Un alt motiv care a stat, și din păcate mai stă, la baza căsătoriei este unirea a două nevoi pentru a fi mai ușoară povara. Și aici este de multe ori implicat aspectul material. Cel puțin dintr-o parte. Ce să mai vorbim de compatibilitate, dorință sexuală, iubire? Am lăsat iubirea pe ultimul loc, pentru că mă întreb oare câți dintre cei care se căsătoresc ȘTIU ce înseamnă iubirea? Sincer, cred că nici unul. De ce? Pentru că cei care ȘTIU ce înseamnă iubirea, nu au nevoie/nu simt dorința să se căsătorească.

În opinia mea, principala vinovată în proliferarea căsătoriei este religia manipulatoare. Indiferent de culoare. Cu riscul de a-i șoca pe unii, am să afirm cu tărie că această formă de manipulare numită căsătorie este cea mai toxică manipulare care a putut fi inventată de o minte diabolică. De ce? Pentru că este primul model pe care îl are un copil în fața ochilor săi atunci când se naște și crește. Într-o familie în care singurul lucru care menține acea familie în existență este conceptul de căsătorie cu toate ”trebuie”-urile atașate, un copil nu poate învăța altceva decât supunerea. Este învățat că așa este pentru că așa TREBUIE să fie.

Câți dintre noi nu am fost martori ai unor astfel de scene în care ne-am văzut mamele îngenuncheate, lovite (din păcate uneori maltratate fizic) în ființa lor cea mai pură? Câte lacrimi nu am văzut strivite în colțul ochilor lor și apoi șterse rapid, ”ca să nu vadă copiii?” Care este mesajul pe care l-am receptat, de cele mai multe ori la nivel subliminal? Mulți am spus ”Mie nu mi se va întâmpla așa ceva pentru că nu voi permite.” Și totuși am permis, furați de acele ”reguli” care ne-au fost inoculate în propria noastră familie. Și pe care, din păcate, le-am dat la rândul nostru mai departe.

Biserica/religia a statutat și omul a perfecționat această formă de sclavie. A rafinat-o. Ca orice sclavie, are și ea o ”durată normată de funcționare”. Cât durează? Până când una dintre părți cedează. Pentru că deși am luat în discuție în principal poziția femeii în căsătorie, nu înseamnă că bărbații nu pot avea experiențe la fel de neplăcute în această relație limitatoare.

Am auzit de multe ori expresia ”Toți ne ducem crucea”, expresie folosită mai mult în legătură cu relațiile de familie decât în viața de dincolo de relațiile familiale. Este căsătoria martiriul pe care unii se simt obligați să-l suporte pentru ca prin suferință să se purifice pentru viața de apoi? Probabil. Este el real? NICIDECUM. Este o dogmă, și încă una urâtă, ireală. Cum se va ridica un om îngenuncheat în/de propria sa familie pentru a-și căuta libertatea atunci când nici măcar nu știe ce înseamnă cu adevărat libertatea?

Urâtă țesătura prin care trece și firul vieții noastre. Cine să te învețe ce este libertatea? Sclavul care-și ”duce crucea”? Ce exemplu poate să-ți dea, ce te poate învăța? Și totuși, mulți ”sclavi” au reușit să inoculeze copiilor lor acel dor de libertate, acea dorință de ”altfel” pe care au purtat-o în ei. Și mulți dintre acei copii se ridică împotrivă dogmei. Ceea ce căsătoria a fost acum 50 de ani, nu mai este acum. Nu mai este nici ceea ce  a fost acum 10 ani, dar mentalitatea se mișcă/schimbă mai greu.

Un om cu adevărat fericit nu-i va dori NICIODATĂ altuia mai puțin de atât. Oamenii trebuie să înțeleagă că, deși biserica vine și spune ”Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”, Dumnezeu NICIODATĂ nu a dorit și nu dorește ca Omul să experimenteze altceva decât Iubirea. Este alegerea noastră, a fiecăruia, ce experimentăm. Dumnezeu nu ne interzice NIMIC pentru că nu este nimic de aprobat și nici de interzis.

Da, este adevărat că într-o căsătorie există multe provocări și de multe ori depinde de noi să reușim să le depășim. Dar trebuie respectat echilibrul relației. Atunci când o relație devine dezechilibrată, este momentul să ieșim din ea. Când ceea ce a unit nu mai există sau nu mai rezonează cu una dintre părți, este cazul să se restabilească curgerea. Altfel, energia care stagnează va exploda la un moment dat.

În încheiere, ca să mă întorc de unde am pornit, soțul nu este proprietea soției, după cum nici soția nu este proprietatea soțului. Nu vorbim aici de poșete, mașini, pantofi, crose de golf. Vorbim de ființe vii care au un drum, o cale de urmat în viața lor. Fiecare dintre noi am venit aici pentru anumite experiențe, pe care după ce le-am încheiat, avem nu dreptul, ci OBLIGAȚIA față de noi înșine să mergem mai departe către o nouă experiență pe care ne-am setat-o a o avea de experimentat. Acesta este scopul pentru care suntem aici, pe această planetă și nu să hrănim nevoile egoiste ale altora cu propria noastră slăbiciune.

Ne-am hrănit atât de multă vreme mințile și din minte, încât am uitat cum este să ne hrănim din inimă și inima. Este cazul să ne aducem aminte și să restabilim echilibrul în propriile noastre vieți. Când nu poți găsi în tine însuți Iubirea, nu o poți găsi în nimeni altcineva. Iubirea nu cunoaște limite sau îngrădiri, oricât ar încerca mintea să se opună. Deși viața bate filmul, și lucrurile sunt mai complicate uneori (mintea și regulile ei), inima își are propriul ei program și și-l va împlini. Oricâte piedici i s-ar pune. A trecut vremea lui ”trebuie” pentru cei care au reușit să treacă dincolo de el. Cei care au rămas ”dincoace”, vor continua ”să-și ducă crucea”.


Namaste!

Monica Poka

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.