Meditații

sâmbătă, 22 martie 2014

Este lumea perfectă? Este Pământul rotund?


Din ciclul De ale mele


La prima întrebare răspunsul poate diferi, dar nu prea mult, în timp ce la a doua întrebare cred că nu mai există nici un dubiu. De ce? Pentru că răspunsul la prima întrebare se bazează pe experiența proprie a fiecăruia, iar la a doua întrebare răspunsul este cel care am fost învățați că ar fi adevărat. Că el a fost demonstrat științific nu prea contează, aceasta este ceea ce suntem învățați și credem cu sfințenie deși nu a fost experimentat direct decât de câțiva norocoși care au putut vedea cu adevărat acest lucru. Deci, lumea noastră se bazează mai mult pe credințe, mai mult sau mai puțin verificate prin experimentare directă, pe ce suntem învățați a fi adevărat decât pe ceea ce noi înșine experimentăm a fi adevărat.

Este lumea perfectă? Eu cred că da. A fost intenționat, atunci când lumea noastră a fost creată, ca ea să fie perfectă? Eu cred că nu. Perfecțiunea exista deja, de ce mai trebuia creat ceva perfect? Este Dumnezeu Tot Ceea Ce Există precum și Tot Ceea Ce Nu Există? Are Dumnezeu dreptul de a se experimenta pe sine însuși în orice formă a Sa? Dacă da, atunci unde este problema? Dacă nu, atunci cine să nu-i dea voie? Întrebări, întrebări, întrebări. Și puține răspunsuri pe care mintea noastră să le încapă.

Toți ne dorim să trăim într-o lume perfectă. Problema apare când încercăm să definim lumea perfectă. Pentru că ceea ce este perfect pentru mine, nu este la fel de perfect pentru alții. Și nu ne-am putut pune de acord niciodată până acum asupra acelei lumi perfecte în care fiecare vrea să trăiască. Ceea ce este interesant însă, este că lumea fiecăruia dintre noi este perfect de imperfectă. Din fericire. V-ați întrebat vreodată cât timp ați putea trăi în acea lume perfectă pe care o visați? V-ați pus măcar o dată problema că ați trăi singur în acea lume pentru că, pentru fiecare există doar O lume perfectă? Omenirea s-a războit mii de ani pentru a crea ceea ce fiecare civilizație a considerat a fi societatea perfectă. A reușit? Din câte știu eu până acum, nu. Nu a reușit. De ce? Pentru că așa ceva nu există. Lumea perfectă nu există. Cel puțin nu așa cum ne închipuim noi o lume perfectă. Într-o lume perfectă mai poate exista evoluție? Evoluție către ce? Dacă mai poate exista evoluție, înseamnă că acea lume nu este perfectă.

Și ne-am războit, și ne-am războit de aproape că ne-am autoeliminat de câteva ori. De ce? Pentru că n-am înțeles cine suntem și, mai ales, de ce suntem aici. Și nici unul dintre aceste subiecte nu ne este clar nici acum. Susținem, majoritatea la nivel mental, că toți suntem Una. Frumos. Așa și este. Culmea este că la prima provocare dăm chix. Ceea ce cu tristețe am observat, și nu numai la noi, este că în loc ca Unitatea să se manifeste cu adevărat, ceea ce se manifestă și mai abitir este separarea. Este adevărat că înainte ca soarele să răsară, noaptea este cea mai întunecată, și cam asta este perioada prin care trecem. Dar cât va dura până ca soarele să răsară, asta depinde de noi. De fiecare dintre noi. În loc să celebrăm diferențele dintre noi, să le primim cu bucurie și recunoștință, le transformăm în motive de separare și, de multe ori, de luptă sângeroasă. În loc să ne bucurăm că suntem atât de diferiți și că astfel avem ce învăța unii de la ceilalți, ne dorim să devenim copii la indigo. Dacă am fi toți la fel, identici, ce am mai învăța? Unde ar fi progresul?

Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea Sa, și a pus în fiecare dintre noi o scânteie din El însuși. De ce credeți că toate scânteile sunt identice? Ați urmărit vreodată un foc de tabără? Sunt toate scânteile la fel? Nu. Formează toate focul? Da. Există vreo scânteie fără să existe focul? Nu. Există foc fără scântei? Nu.
În loc să condamnăm diferențele dintre noi și să le considerăm motive de separare, ar trebui să le îngrijim, să le onorăm și să le lăsăm să fie, pentru că numai așa putem evolua. Toți. Ce înseamnă adevărata iubire? Uitați-vă la Soare dacă doriți să știți răspunsul. Strălucește el mai puțin peste budiști, mahomedani, hinduși, boșimani, indigeni decât peste creștini? Sau invers. Nu. Pentru el toți suntem la fel de merituoși. Pentru noi de ce nu?

Cum vom intra într-o Nouă Eră dacă nu învățăm să ne acceptăm pe noi înșine și pe ceilalți? Cu ce ar diferi această Nouă Eră de cea veche? Cu nimic. Sau credeți că va veni cineva să o creeze pentru noi? Exclus. Este momentul să privim fiecare în mod cinstit în interiorul nostru și să decidem nu cine suntem, ci cine dorim să fim de acum încolo. Cine am crezut că suntem, știm. Dar cine dorim cu ADEVĂRAT să fim? Pentru că ACUM putem DECIDE acest lucru. Avem această minunată șansă. Putem trece peste tot ceea ce mintea și ego-ul ne spun că ne separă și să adunăm cu inima ceea ce ne aseamănă. Să nu mai privim nici înapoi, nici în sus și nici în jos, ci doar înainte. Să construim ceea ce mintea ne spune că nu se poate, dar inima strigă că DA. Să ne construim pe noi înșine în libertatea de A FI ceea ce ne dorim să fim. Divinitatea nu ne-o poate lua nimeni pentru că ea este esența noastră. Atunci ce avem de pierdut? Nimic. Ce câștigăm? Noi experiențe pentru că noi deja Suntem Totul. Și da, ne putem juca frumos împreună indiferent de forma pe care am ales-o venind pe Pământ. Este o nouă experiență care ne stă în față. Nu vi se pare incitant? De ce am venit oare pe această planetă? Nu ca să ne jucăm? Și atunci? Tot Ceea Ce Există este creat prin visare și prin joc. Mai știm să le facem pe amândouă, atunci ce așteptăm? Sau credeți că trebuie să cerem voie cuiva?

Monica Poka

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.