Meditații

luni, 26 iunie 2017

Actualizare 26 Iunie 2017


Am avut marea bucurie ca acest sfârșit de săptămână, să-l petrec la munte, printre brazi și să mă bucur de aerul curat de munte. M-am bucurat de toată bogăția oferită de Mama Pământ sub forma ierbii, a picăturilor de rouă care dimineața în lumina soarelui strălucesc ca mii de diamante, de susurul izvorului din spatele cabanei noastre, de ciripitul păsărelelor și nu în ultimul rând de ocazia de a fi cu mine dincolo de cerințele și distragerile unei zile de muncă.

În ultimele zile, în oraș, începuse să mă obosească zgomotul gândurilor oamenilor. Și cum majoritatea acestor gânduri sunt inconștiente și axate pe ”trebuie să fac asta, trebuie să fac aia” fiind gânduri care consumă energie și distrag atenția oamenilor, aveam impresia că sunt doar în fața unor corpuri animate pentru că deși corpul era acolo, atenția celui care-l locuiește era în altă parte, alergând după cine știe ce himere ”trebuie să”.

Pe măsură ce ieșeam din oraș, zgomotul se reducea tot mai mult, iar în mica mea oază de liniște am putut să savurez liniștea. Am înțeles și de ce mă trezesc atât de devreme ”la oraș”, pe la ora 5 dimineața sunt sus și înainte de ora 6 sunt deja la serviciu și scriu ”Actualizările”: pentru că mulți oameni dorm la acea oră și mintea lor umană este în repaus și nu le servește toate acele gânduri care de multe ori nici nu ajung în conștientizarea lor.

Stând pe micuța terasă a cabanei priveam minunații brazi, ascultam izvorul și conversațiile păsărelelor și m-am întrebat oare câți oameni își dau seama de imensa bogăție pe care o avem și de care nu suntem conștienți pentru că luăm natura ca de la sine înțeleasă, doar așa a fost întotdeauna, este normal să fie așa. Nu, nu este și de asta ne dăm seama doar atunci când cataclismele ne întorc viața cu susul în jos și toată această frumusețe dispare ca un vis.

Oamenii nu știu să aprecieze ceea ce au, sunt într-o continuă alergare după ceea ce nu au, iar când dobândesc, dacă dobândesc, acel lucru își dau seama că au investit mult prea mult timp și energie în obținerea lui. Pentru mulți prețul plătit este cu mult mai mare decât cel scontat și rezultatul obținut. Oare dacă am începe să apreciem lucrurile pe care le avem deja?

Oare dacă am privi mai atent în jurul nostru, și în noi înșine mai ales, nu am descoperi atât de multe lucruri care să ne aducă bucurie și mulțumire? Oamenii dau atât de ușor ”pasărea din mână pentru cea de pe gard” și apoi regretele sunt prea târzii. Oare a avea este mai important decât a fi? Bucuria este gratuită și aducătoare de energie și stare de bine, dar oare câți o folosim?

Am fost învățați că nu suntem suficient de buni, că nu suntem perfecți, că tot timpul trebuie să ne străduim pentru altceva. Pentru cine nu suntem suficient de buni, de perfecți? Cine stabilește asta? V-a apărut vreodată Dumnezeu în cale și v-a spus față în față că nu sunteți suficient de buni? Mă îndoiesc sincer. Toate aceste standarde au fost create în așa fel încât să încătușeze natura umană și să nu-i dea voie să se descopere pe sine.

Cum să mai cauți în tine dacă ți se spune că nu ești suficient de bun pentru că nu ești așa și pe dincolo, cum ”societatea” decide? Cine este această ”societate”? O entitate energetică pe care noi am creat-o și care ea ne conduce acum pe noi, nu noi pe ea. Tipare, reguli, regulamente create în așa fel încât să nu-i putem scăpa decât cu mult efort.

Avem tipare pentru orice, chiar și în lumea spirituală care am crezut că a scăpat controlului. Cum să-i scape când lumea spirituală nu este ruptă de lumea materială, pentru că nimic nu este separat de nimic? Este o iluzie faptul că lumea spirituală este o lume de sine stătătoare, pentru că nu este. Dar această idee indusă în mod intenționat crează alte tipare și altă străduință de a fi altfel de cum suntem deja.

O ființă spirituală are anumite abilități psihice, capacități mediumnice, vindecătoare, clarvedere, clarsimț, clarauz, etc. Și iată o altă separare și sărăcire a ființei umane care se trezește pusă în fața altor trăsături stabilite de ”societate” pentru a crea alte repere pentru care ființa umană să se străduiască să le atingă pentru a se considera suficient de bună. Ce găselniță nouă, ”societatea” poate fi mulțumită de ea, a găsit o altă cale de a-i ține pe oameni în capcana lui ”nu sunt suficient de bun”.

Dar dacă ne-am întoarce privirea în noi înșine și să ne mutăm atenția de pe ”cine ar trebui să fiu” pe simpla întrebare ”CINE SUNT EU?” nu cine trebuie să devin eu pentru a fi suficient de bun pentru ”societate”. Dacă nu ne-am mai stabili obiective și țeluri care să ne facă să ne canalizăm toată energia și atenția într-o anumită direcție, pierzându-le din vedere pe toate celelalte?

Dacă am începe fiecare zi spunându-ne nouă înșine cuvinte de admirație și de prețuire? Dacă am fi mai atenți, mai indulgenți și mai blânzi cu noi înșine? Dacă am începe să descoperim cine suntem noi cu adevărat nu cine ni se spune că suntem sau pe baza a ceea ce văd alții în noi? Dacă nu ar mai conta ce spun sau ce fac alții, și ar conta doar ceea ce nouă ne place să facem, să citim, să fim?

Dacă am începe să TRĂIM cu adevărat pentru simpla noastră bucurie nu pentru ceea ce ”societatea” ne spune că ar trebui să trăim? Dacă ne-am considera pe noi înșine ca fiind asemenea păpușilor Matroska, adică o sumedenie de aspecte care se manifestă fiecare în funcție de situație? Dacă nu ne-am mai considera doar o singură ființă care trebuie să fie tot timpul într-un anumit fel? Dacă ne-am descătușa astfel adevăratul potențial și am putea afla CINE SUNTEM CU ADEVĂRAT?

Dacă ne-am bucura de fiecare pas și fiecare reușită și nu ne-am mai compara cu alții? Dacă ne-am iubi greșelile sau nereușitele pentru că ele sunt cele care ne motivează cel mai mult? Dacă ne-am onora pe noi înșine pentru minunea care suntem și prin care divinitatea se manifestă în fiecare clipă? Dacă, dacă, dacă…?

Oare nu este o provocare suficient de mare pentru noi ca măcar să încercăm? Dragii mei nebuni frumoși, care ați venit pe această planetă pentru provocările pe care ea le oferă, nu este asta o provocare suficient de mare pentru noi? Ei bine, dacă nu știm încă cine suntem, haideți atunci să ne inventăm din nou pentru că o putem face.

Dorința de a ști cu precizie cine ești crează presiune și stagnare, pentru că ea vine din mintea umană căreia încă nu-i sunt accesibile aceste informații, dar dorința de a te inventa și a fi cine dorești să fii crează bucurie, ne stimulează simțul creator și ne duce exact către cine suntem cu adevărat: Creatori care se inventează pe ei înșiși în fiecare moment din curgerea Creatorului pentru că stagnarea și repetiția nu fac parte din adevărata Creație.

O zi minunată și plină de bucurie vă doresc dragi Creatori!


Namaste!

Monica Poka

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.