Așadar, spuneam ieri că nu poți începe să iubești TOȚI oamenii de pe nivel uman și că este nevoie să te ridici pe un nivel mai înalt. De ce am afirmat asta? Pentru că pe nivel uman ne avem de înfruntat mintea și ego-ul care tot timpul judecă, ordonează, clasifică, pentru care niciodată nimeni nu este suficient de bun ca să poată fi iubit așa cum este. Mintea umană obișnuită și ego-ul vor căuta întotdeauna să scoată în evidență negativul din ceilalți, excepție când ești îndrăgostit/ă și atunci chiar dacă negativul este cât casa, nu vei vedea decât ceea ce tu vrei să vezi în celălalt.
Așadar, mi-am dat seama că este nevoie să mă ridic la un nivel la care să pot vedea în oameni sufletul, sufletul care a venit pe Pământ să experimenteze și pentru asta a ales să ”uite” cine este el ca experimentarea să fie reală și cu folos. Altfel, este inutilă. Prin urmare, trebuia ca mai întâi EU să mă ridic deasupra nivelului de simplu om, să văd mai întâi în mine sufletul venit pe Pământ să experimenteze, ca să pot vedea și în ceilalți același lucru.
Noi, oamenii, nu putem vedea, percepe, recunoaște în ceilalți oameni ceea ce în noi nu este. Un om care nu cunoaște răutatea, de exemplu, nu o poate recunoaște în ceilalți pentru că nu știe cum se simte, cum se exprimă, cum se manifestă. Desigur, toți recunoaștem răutatea pentru că odată ce am experimentat-o, și este inevitabil să nu o facem, o recunoaștem în cei care o manifestă.
Să ajungi să vezi în tine sufletul venit într-o întrupare omenească pentru experimentarea vieții pe Pământ nu cred că îți ajunge o singură viață, dar vine un moment într-una din viețile tale în care te recunoști drept sufletul care ești, deși nu te poți descrie sau defini așa cum ai defini sau descrie un om sau orice altceva. Pur și simplu ȘTII și SIMȚI că dincolo de ceea ce tu te recunoști ca om – corp, minte, emoții, sentimente – mai este ceva ce nu poți descrie, dar care este atât de prezent încât nu-i mai poți ignora existența și prezența.
Nu știu la mine cât a durat acest proces, dar știu că ceea ce l-a declanșat a fost suferința. Momentul în care mi-am dat seama că nu eu sunt cea care spune ”stop joc” vieții mele, că dincolo de voința mea este o voință mai presus de a mea. Unii îi spun acestei înțelegeri ”trezire”. Nu știu dacă ASTA este TREZIREA, dar pentru mine, în această viață cel puțin, ASTA a fost.
După ce am înțeles că nu sunt doar ceea ce pot vedea în oglindă, am început călătoria să descopăr cine sunt dincolo de ceea ce văd în oglindă, pentru că, după cum am spus, nu poți vedea în ceilalți ceea ce nu vezi mai întâi în tine. Iar ceea ce vezi în ceilalți, se află cu siguranță și în tine pentru că altfel n-ai putea vedea/recunoaște în ceilalți. Această călătorie, odată începută, nu cred să se încheie vreodată pentru că avem atât de multe de descoperit încât plictiseala nu reprezintă un pericol. Și sunt nenumărate nivele de explorat.
Dar în momentul în care începi să te vezi, să te recunoști ca suflet, îți dai seama că și ceilalți sunt tot suflete așa cum ești și tu. Nu este încă vorba de recunoașterea unității, a unimii, acesta este un nivel care vine mai târziu, doar după ce ai reușit să iubești OMENIREA așa cum este ea. Este vorba că ai ajuns pe nivelul în care ai de lucrat cu compasiunea, cu renunțarea la judecată, cu iubirea de sine în primul rând și apoi a tot ce se află în jurul tău.
Ajungi să-ți dai seama că sunt oameni pe care oricât te-ai strădui nu-i vei putea iubi niciodată, sau măcar să înțelegi de ce sunt așa cum sunt și de care simți să te îndepărtezi pentru că așa este mai bine pentru tine. Singurul lucru la care este nevoie să fim atenți este să nu-i judecăm, să înțelegem că fiecare suflet își are motivele lui să se afle pe Pământ, exact așa cum ne aflăm fiecare dintre noi.
Când judecăm pe cineva, opunem rezistență la ceea ce percepem în acel om, dar, de fapt, opunem rezistență acelei părți din noi care a rezonat suficient de mult cu acel om ca să ni-l scoată în cale. Fie ne oglindește ceva din noi înșine pe care mai avem de lucrat, fie este un semn că privindu-l cu compasiune, dacă nu cu iubire, pe acel om îl putem ajuta să se ridice.
Simplul gând ”și eu am fost acolo cândva” însoțit de compasiune și iubire, îl poate ajuta pe acel om să inițieze o schimbare în el însuși/ea însăși fără ca măcar să-și dea seama ce a declanșat acel proces. Ce va face acel om în continuare nu mai este treaba mea, dar lipsa mea de judecată m-a ridicat pe mine pe un alt nivel și mi-a deschis ușa către iubirea Omenirii în ansamblul ei.
În acest punct mi-am dat seama că este mult mai ușor să iubesc Omenirea decât să iubesc oamenii, dar când iubesc Omenirea, iubesc și oamenii. Cea mai înaltă formă de iubire pe care am descoperit-o eu aici este să îl las pe fiecare să-și aibă experimentarea pe care alege să o aibă pentru că acea experimentare, indiferent cum este ea, servește întregului, servește acelei Conștiințe care guvernează și este Tot Ceea Ce Este.
Asta nu înseamnă că nu mai ești om cu tot ceea ce presupune natura umană, înseamnă că nu mai ești DOAR om.
Ceea am descris eu aici foarte sumar, pentru că nu pot explica sau descrie toate schimbările și transformările prin care am trecut ca să ajung aici, și nici nu asta contează, de fapt, nu este altceva decât modul în care eu am ajuns în punctul în care să pot iubi Omenirea așa cum este. Oricât ajutor am primi din afară, schimbarea nu vine din afară, vine din interior. Ce vine din afară poate susține doar ceea ce există deja înăuntru.
Fiecare dintre noi ne avem modul
nostru de-a face lucrurile, dar există, totuși, un punct comun: nu putem lucra
decât pe noi înșine, nu ne putem schimba decât pe noi înșine, iar rezultatul pe
care îl obținem fiecare ne va schimba în primul rând realitatea personală, iar
apoi realitatea colectivă. Asta este Calea. Acesta este modul în care Universul
nostru însuși/însăși se schimbă pe sine: din interior spre în afară.
Munay – Calea Iubirii
Monica Poka
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.