Eu și tiparul ”Am făcut copii ca să am cine mă îngriji la bătrânețe”

Din ciclul De ale mele

Cei care citiți articolele mele știți că nu sunt persoana care să se ascundă după deget și că spun lucrurilor pe nume, așa cum le percep eu, dezvăluindu-le cea mai ascunsă și neplăcută latură a lor. De ce fac acest lucru? Pentru că am descoperit că singurul mod în care ne putem vindeca de credințe și tipare vechi este să le aducem la lumină, să le conștientizăm, să le recunoaștem, să le acceptăm și apoi să le dizolvăm/dăm drumul în măsura în care putem fiecare.

Aceste tipare și credințe își scot capul atunci când suntem pregătiți să le vedem în noi și să alegem un mod de a lucra cu ele. Putem ca fie să ne facem că nu le vedem, dar acest lucru a devenit cam imposibil (cel puțin pentru mine, pentru că atunci când nu le recunosc se manifestă o stare de slăbiciune și oboseală care îmi atrage atenția că am ceva de ”muncit” acolo), fie să le conștientizăm și să le abordăm văzând partea din ele care nu se mai potrivește cu noi.

Orice tipar care nu ni se mai potrivește îl vom simți ca pe ceva ce crează presiune asupra noastră, care pur și simplu ne încovoaie, ne face să ne simțim mici și neputincioși. Uneori pot apărea stări de greață (chiar vomă), stări de sufocare, respirații sacadate și însoțite de oftaturi prelungi, starea de ”stors ca o lămâie”, nu mai găsim nici o satisfacție în nimic și ne mișcăm de parcă am fi într-o reluare cu încetinitorul. Cel puțin acestea sunt senzațiile și stările pe care le experimentez eu.

Nu mai pun la socoteală faptul că energiile foarte înalte care sunt pe planetă ne împing încet dar sigur către acele momente în care este necesar să luăm o decizie. Stagnarea este un concept exclusiv trei dimensional care nu are corespondent în dimensiunile mai înalte către care ne îndreptăm fără nici o urmă de tăgadă. Va trebui să decidem nu înainte sau înapoi, ci care ne este viteza/ritmul cu care mergem înainte. Acel înapoi cu care eram obișnuiți noi, nu mai există. Dar toți avem dreptul la iluziile noastre.

Deci, despre ce este vorba. Am fost prinsă în tiparul conform căruia un copil trebuie să fie tot timpul la dispoziția părinților atunci când aceștia au nevoie de ei, pentru că ”atunci când te-am făcut eu am avut grijă de tine și acum, când eu sunt bătrân/ă tu trebuie să ai grijă de mine.” Problema pornește din cuvântul ”nevoie”. Ce consideră părintele în vârstă nevoie este in lucru foarte important.

Știm cu toții că, în mod interesant, într-un anumit punct din viață, la o vârstă mai mult sau mai puțin înaintată, majoritatea adulților ”dau în mintea copiilor” și parcă își pierd uzul rațiunii. Lucrurile se amplifică și mai mult atunci când este vorba de un părinte rămas fără partenerul lui de viață. Brusc, simt că nu primesc suficientă atenție, că se plictisesc, că copiii lor nu le acordă suficientă importanță și atunci încearcă să atragă atenția asupra lor. Își amintesc de acele vremuri în care copiii erau mici și peste tot era viață, mișcare, activitate, lucru care acum nu mai este, dar pe care ar dori să-l reînvie cumva.

Modul în care o fac, diferă de la persoană la persoană, dar creativitatea lor în acest domeniu este remarcabilă de-a dreptul. Cel mai simplu mod, și mai folosit, este de a se ”da bolnavi” sperând să-i oblige pe copiii lor să le acorde atenția care ei consideră că nu o primesc și care li se cuvine. Și-au pierdut contactul cu acea realitate în care aveau și ei o grămadă de ”obligații” față de propria lor familie, un loc de muncă la care mergeau de voie de nevoie precum și cu celelalte contacte sociale pe care le aveau.  

Uneori le reușește atât de bine această ”înscenare” încât reușesc să o și materializeze. Nu contează că sunt duși la medic, că li se fac analize din care reiese clar că NU există nici o cauză fizică tratabilă (cu medicamente, obligatoriu), ei continuă să-și inducă și creeze acele stări și ori de câte ori se simt neglijați ”produc” un astfel de episod, pun mâne pe telefon și te sună impunându-ți să fii la dispoziția lor ”că de-aia te-am făcut”.

Aceste cuvinte ne-au fost repetate de atâtea ori în copilărie încât ne-au intrat în inconștient și au creat un tipar în virtutea căruia noi ne simțim obligați să răspundem acestor presiuni, pretenții fără să crâcnim, pentru că doar de asta am fost aduși ”pe lume”, nu-i așa? Ne lăsăm de-o parte tot ce avem de făcut, amânăm programări, ședințe, și orice alte activități și alergăm spre sursa obligației noastre dovedind că suntem o fiică sau fiu bun și am fost crescuți corespunzător.

În mod și mai interesant, starea lor se ameliorează brusc, chiar dispare în prezența noastră, dovedind că pur și simplu simpla noastră prezență este cheia ”vindecării” părintelui ”în suferință”. Și începe dansul. Părintele vede că micul lui tertip ține și va continua să se folosească de el. Copilul va fugi la chemarea părintelui pentru că acesta are ”nevoie” de el și uite așa, părintele își seacă copilul de energie și vitalitate pentru simplul motiv că se simte neglijat și insuficient ”băgat în seamă”.

Nu spun că nu sunt cazuri în care lucrurile nu stau așa, dar acum vorbesc de această situație particulară și pe care o văd, din nefericire, manifestându-se tot mai des. Ea nici măcar nu este nouă, pentru că privind în urmă văd că același lucru l-au făcut și bunicii mei. Dar acum am ajuns, probabil, să înțelegem faptul că noi ne creăm realitatea și manifestăm exact ceea ce dorim să manifestăm folosindu-ne de puterea creatoare a gândului.

De altfel, expresia ”am făcut copii ca să am cine să aibă grijă de mine la bătrânețe” mi se pare urâtă, foarte urâtă. Eu, când am rămas însărcinată m-am bucurat atât de mult să simt o viață nouă născându-se în mine, să simt în corpul meu bătând o inimioară, picioarele pe care mi le trăgeau, comunicarea interioară pe care o aveam cu ei, minunăția de a fi mamă. Am simțit atât de multă bucurie văzându-i crescând și nu m-am gândit la ei ca la o investiție pentru bătrânețe. A fost pur și simplu bucuria pe care EU mi-am oferit-o de a mă simți mamă, de a experimenta ceva atât de frumos și profund, nu încheierea unei polițe de asigurare pentru zile negre.

A durat ceva timp până să recunosc tiparul, să-l văd, să-l accept și să-l dizolv. Dacă el nu mai există în mine, își va pierde puterea și în ”pianist”. Își va căuta alte ”victime” probabil, dacă nu este în măsură să înțeleagă ce se petrece. Cunosc, din nefericire, situații în care un astfel de părinte și-a îmbolnăvit copiii. Copii care nu au fost în stare să se opună manipulării egoiste a unui părinte ajuns în pragul demenței. Există nenumărate moduri în care pot fi ajutați, dar pentru asta este necesar să depășim și să ieșim din acest tipar.

Important este să găsim o soluție amiabilă pentru ambele părți. Deși, uneori este necesar să iei hotărâri și în numele unei părinte orbit de propriile sale nevoi și pretenții. Acum, mai mult ca niciodată, putem vedea dincolo de aparențe, înțelege că nimic nu este așa cum pare și să luăm deciziile care se impun ținând cont de toate informațiile de care dispunem.

Și să nu uit un mic ”amănunt”. Nu contează ce spune ”gura lumii” despre hotărârile noastre, pentru că nu ”gura lumii” este alergată ca hoții de cai în toate părțile de mofturile unui bolnav închipuit. Să nu ne substituim unui ajutor specializat din nevoia de a ne supune unui tipar care ne-a fost în mod atât de parșiv indus.

Cei ce treceți prin astfel de situații, dacă nu aveți posibilitatea de a elimina din viața voastră în mod efectiv această situație, măcar detașați-vă de ea. Recunoașteți tiparul și găsiți modalitatea de a schimba perspectiva din care priviți lucrurile. Transformați ”obligația” în ”bucuria de a fi de folos”. S-ar putea să dea rezultate, dacă reușiți să-l faceți pe acel părinte să înțeleagă că nu este abandonat, ci că pur și simplu ne străduim să facem lucrurile cât mai bine putem.

Namaste!

Monica Poka