Din nou despre iertare

Din ciclul De ale mele 

Cei care mă cunoașteți, mă urmăriți citind ceea ce scriu, știți că pentru mine iertarea este ceva ce n-ar trebui să existe pentru simplul motiv că nu există greșeală, nu există vină, există pur și simplu experimentarea aleasă de două, sau mai multe, suflete să o împărtășească. Într-adevăr, de la un anumit nivel și de la o anumită stare de conștiință în sus, așa și este. 

Dar, vorba aia, ”teoria ca teoria, practica ne omoară”. Având în vedere că Pământul este o planetă a liberului arbitru și, mai ales, o planetă pe care se experimentează partea emoțională, sau corpul emoțional, la nivele care este imposibil să rămâi neafectat, decât dacă ai ”inima de piatră” sau nu o ai de loc, cei care au o inimă caldă, vor ajunge să experimenteze și iertarea. 

Acum, nu toți avem partea emoțională la fel. La unii este mai puțin sensibilă, la alții destul de sensibilă, iar la alții foarte sensibilă și puternic influențabilă și influențatoare. Din ultima categorie fac parte și eu, la fel ca toți cei care sunt empatici. Ei bine, pentru noi probabilitatea să fim răniți cu ușurință este cu mult mai mare decât la cei care sunt mai puțin emoționali. Să ne ”lucrăm” emoționalul este una dintre ”temele” noastre de bază. 

Da, să ajungi la starea în care să știi că indiferent ce experimentezi în interacțiunea cu semenii tăi este ceva cu ce ai fost de acord înainte să vii în întrupare pe Pământ este de foarte mare ajutor, dar până să ajungi și, mai ales, să te menții la acea înțelegere indiferent de situație, este cale de vieți după vieți și tot îi mai cazi în ”capcană”. Doar că te redresezi mai repede și, după suficient de multă experimentare, cu mai puține daune și karmă creată. 

Deși pot spune că mi-am lucrat emoționalul și pot recunoaște cu ușurință faptul că persoana care rănește este ea însăși rănită și nu face altceva decât să reacționeze din acea stare de rănire, nu pot spune că am ajuns să fiu invulnerabilă la rănire. Doar că rănirea nu mai face acele ravagii în corpul meu emoțional pe care le făcea cândva și nici cu atât de mare ușurință ca altădată. 

Am ales să lucrez pe mine însămi punându-mi întrebarea ”ce mă face să mă simt rănită în situația asta?” nu să dau acea rănire înapoi sau, și mai rău, mai departe, tendință care se poate observa cu ușurință la majoritatea celor care se simt răniți. Altfel spus, am ales să ”rup” lanțul rănirilor, dar în așa fel încât să nu le ”rețin la sursă”, adică în mine și să ajung să explodez la un moment dat. Pentru că am făcut-o și n-a fost deloc bine, în primul rând pentru mine. 

Asta nu înseamnă că nu mai experimentez deloc rănirea sau că eu la rândul meu nu-i mai rănesc pe alții. Da, se mai întâmplă, dar din ce în ce mai rar. Cu cât mai conștienți devenim de noi înșine, de mediul în care trăim, de oamenii cu care interacționăm, cu atât mai ușor putem rezolva sau chiar anticipa o stare de rănire în așa fel încât să nu mai facă ravagii în corpul nostru emoțional. 

Corpul nostru fizic poate să se ”repare” singur până când ajunge, în final, să cedeze, dar corpul emoțional, nu. Corpul emoțional trebuie să ni-l ”vindecăm” singuri și nu ni-l vom vindeca dând mai departe ceea ce ne rănește pe noi înșine. Da, dă o stare temporară de ușurare, dar nicidecum de vindecare/eliberare. Cu cât corpul nostru emoțional este mai puternic, cu atât probabilitatea să rămânem în lanțul lui ”dă mai departe” este mai mică. Ne putem procesa propriile emoții în așa fel încât să stopăm acel proces de rănire și, mai ales, de auto-rănire. 

Așadar, pentru mine nu iertarea venită din minte este soluția, ci înțelegerea pe un nivel mai înalt a propriei mele reacții de a mă simți rănită și să lucrez pe corpul meu emoțional să fie mai puțin reactiv la stimulii din exterior. Una dintre întrebările care m-au aruncat în hăul emoțiilor necontrolate a fost ”De ce trebuia să facă/spună asta?”, întrebare care normal că rămânea fără răspuns pentru că în copleșitoarea majoritate a situațiilor nici persoana care rănește nu-și poate explica propria reacție sau pur și simplu nu o vede ca pe o rănire a unei alte persoane. 

Acum mă întreb ”Are de-a face asta ceva cu mine?” și dacă nu-i văd rostul, nu mă încarc cu ea. O las să treacă pe lângă mine sau prin mine fără să o rețin, fără să mă încarc cu ea. Să ne oferim un corp emoțional puternic și stabil este cel mai frumos cadou pe care doar noi înșine ni-l putem face, nimeni altcineva. Desigur, să nu uităm că așa cum ne curățăm corpul fizic de murdărie, tot așa este nevoie să ne curățăm și corpul emoțional. Doar metodele diferă, atâta tot.

 

Munay – Calea Iubirii

Monica Poka