Ca ființe duale cum mai suntem încă, ne dorim schimbarea, dar în același timp, ne temem de ea. Este un fel de ”rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Nu ne place unde ne aflăm, ”apele în care ne scăldăm”, și am vrea ca asta să se schimbe, dar în același timp ne temem ca nu cumva ceea ce ”vine” să fie și mai rău decât ceea ce avem deja. Așa că, ”ne învârtim în jurul cozii” și ne lăsăm pe mâna unei minți care nu-și poate depăși propriile limite.
Absolut orice deținem ca ființe umane, cu o singură excepție, este proiectat să funcționeze în dualitate. Excepția este Sufletul, Scânteia Divină sau oricum vreți să-i spuneți acelei părți a noastre care este ne-muritoare. Această parte ne-muritoare a noastră există dincolo de timp și spațiu și, prin urmare, nu are cum să moară decât pentru realitatea pe care și-a creat-o în timp și spațiu. Dacă ne gândim bine, nici măcar nu-i putem spune ”a noastră” pentru că lucrurile stau de-a dreptul invers: eu, omul care trăiesc/exist în această hologramă din timp și spațiu, sunt o creație a Divinității care se experimentează pe Sine, prin mine. Eu îi aparțin Ei, nu Ea mie.
Dacă ne gândim bine, adevăratele noastre reușite în viață nu au venit din ascultarea minții, ci a acelei intuiții, imbold, ghes, îndemn venit din interior care ”ne-a împins de la spate” să facem acel pas înainte, în ciuda la tot ceea ce mintea noastră debita ca să ne țină acolo unde ea, mintea, se simțea în siguranță. Cine, care parte din noi, credeți că a venit pe Pământ să-și crească cunoașterea și să evolueze? Mintea sau Sinele nostru Divin?
Mintea este doar un instrument și nu poate decide astfel de lucruri. Mintea, singură, nu poate decide nimic dincolo de ”perimetrul” care i-a fost setat. Uitați-vă în jurul vostru: există genii, inventatori, ”minți luminate” după cum există și ”reduși mintal”, ”săraci cu duhul”, oameni care nu pot depăși un anumit nivel de gândire, înțelegere, deși, fizic, în general nu diferă de ceilalți. Aproape niciodată nu știi dacă ai în față o persoană cu ”minte luminată” sau pe cineva ”care bate câmpii” până nu deschide gura și interacționezi cu ea.
Cine credeți că a ales să fie, ca om, așa cum este? Mintea sau Divinul care sălășluiește în acel trup? Este evident că Divinul este cel care alege. Fără alegerea Divinului n-ar exista niciun trup și, prin urmare, nici minte. Și-atunci, de ce am alege să ne ascultăm mintea și nu imboldul divin care, spre deosebire de minte, ne împinge înainte, nu ne ține pe loc pentru că-i este frică de necunoscutul care-i stă în față, așa cum îi este minții umane?
De frica umană nu vom scăpa câtă vreme suntem într-un trup uman, dar putem alege să ne supunem ei sau nu. Până nu demult nu știam că putem alege, la nivel de Omenire, dar acum că o știm, numai și numai de noi depinde și să alegem și CE alegem.
N-am intenționat nici o clipă să subminez mintea umană, este unul dintre cele mai importante instrumente de care ne folosim și este, nu dreptul, ci datoria noastră să o îmbunătățim clipă de clipă. Ce am vrut să subliniez este că mintea este instrumentul nostru, nu stăpânul nostru. Noi, fiecare dintre noi, suntem responsabili de modul în care ne folosim mintea și suntem datori, nouă înșine în primul rând, să o dezvoltăm cât mai mult posibil, dar nu putem face asta din postura de subalterni ai minții, ci doar din cea de ”stăpâni” ai ei.
Și cum o putem face? Alegând să
ascultăm vocea și îndemnul Sufletului care întotdeauna ne va îndruma să ne
depășim limitele, spre deosebire de cele care vin din minte și ne îndeamnă să
nu ne (îi, de fapt) depășim limitele.
Monica Poka
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.