Deși în acest, hai să-i zic articol, nu voi vorbi despre energii și dinamica lor în viziune strict energetică, tot despre energie este vorba, dar altfel. De fapt, cred că va fi vorba mai degrabă de depășirea unor limitări de-ale mele în ceea ce privește exprimarea de sine. Nu pot decât să mă bucur dacă aceste rânduri i-ajută și pe alții.
Fiecare dintre noi ne vedem în interior cu totul și cu totul altfel decât suntem văzuți din exterior sau ne dăm voie să ne exprimăm, să ne manifestăm potrivit ”uzanțelor” sociale. Adevărul este că am ajuns în punctul în care delimitarea dintre interior și exterior devine tot mai palidă și se estompează tot mai mult pentru că ființa, sufletul care se manifestă prin noi se dorește văzut așa cum este, se dorește să fie liber așa cum este fără să fie încorsetat de regulile unei lumi muribunde.
Fiind o persoană extrem de empatică de multe ori am fost nevoită să-mi ”închid” sau limitez această trăsătură ca măsură de protecție sau din teama să nu fiu percepută greșit, să nu jignesc sau să intervin într-un mod nepotrivit în viața cuiva. Din această cauză am fost deseori percepută ca o persoană rece, dificilă sau cumva absentă, deși în mine se dădea o luptă crâncenă între a face ceva sau să rămân, aparent, pasivă.
Cu toată strădania mea să nu intervin în viața nimănui, să nu fac gesturi care să poată aduce vreo atingere sau să jignească pe cineva, în călătoria din Sri Lanka mi-am ”călcat pe inimă” pentru doi ochișori și un zâmbet care a topit toate gratiile temniței în care singură m-am întemnițat din cauza fricilor la care, la majoritatea, nu le-am găsit nici o explicație ca proveniență din această viață.
La hotelul la care am stat și la sosirea și la plecarea din Sri Lanka, aflat la malul Oceanului Indian, în porțiunea de plajă erau oameni, femei, dar și bărbați, care încercau să vândă haine, obiecte confecționate din piele, obiecte de podoabă, care ce aveau de oferit pentru că din asta trăiesc. Vorbesc toți limba engleză pe care o învață la școală ca pe o treia limbă maternă.
Veneau să ofere, dar o făceau într-un mod pe care eu, cel puțin, nu l-am simțit deloc agresiv. Tactica intratului în vorbă, care se practică cam peste tot, era politicoasă, neinvazivă. Am stat de vorbă cu ei, dacă nu doream ce aveau de oferit, le mulțumeam frumos. Privind în urmă la acele interacțiuni îmi dau seama că n-am perceput agresivitate din partea lor pentru că ea nu exista nici în mine, nu mai exista respingere și agresivitate în mine, iar acești oameni frumoși n-au făcut altceva decât să mă oglindească pe mine.
Cu una dintre aceste femei, Maria este numele ei, am stat de vorbă și în prima zi când am fost acolo, deși nu am cumpărat nimic de la ea. În ultima zi, când am revenit la hotel, era tot acolo, pe plajă, dar își luase și băiețelul cel mai mic cu ea, 4-5 ani i-am dat eu, pentru că nu avusese cu cine să-l lase și nu avea bani să plătească pentru grădiniță.
Cum plaja nu era prea mare, i-am avut tot timpul în raza vizuală, deși nu i-am urmărit în mod special. Noi ne-am văzut de ale noastre, iar ei de ale lor. La ora amiezii ni s-a cam făcut foame și ne-am dus să mâncăm ceva pe terasa hotelului. Privirea mi-a fugit spre Maria și băiețelul ei. Am simțit să fac ceva pentru ei. Nu era prima dată când simțeam asta, dar de fiecare dată m-am înfrânat nedorind să intervin din frica de-a nu jigni, de-a nu crea obiceiuri, din multe alte frici. De multe ori, era chiar o cerință venită din partea celor de la hotelul unde stăteam.
Dar, de data asta, nu puteam ”să stau cu mâinile în sân”, afară era o căldură că nu puteam sta decât la umbră și întrebarea care mi-a venit în minte a fost ”Oare au apă să bea?” pentru că nu-i văzusem să o facă și nici să depășească limita plajei de nisip nu aveau voie, neputând să ajungă la baie să-și ia apă decât dacă le-ar fi dus cineva și nu erau prea mulți pe-acolo care să-și facă astfel de griji.
N-am terminat bine acest gând când a venit chelnerul de la terasa unde mâncasem să-i semnăm nota de plată. L-am întrebat dacă-i vede în spatele meu pe cei doi, mama și fiul ei, mi-a spus că da, iar eu i-am cerut să le ducă un burger și o sticlă mare cu apă rece și voi plăti eu pentru ele, dar să nu le spună de la cine. Anonimatul meu s-a dus pe apa sâmbetei când chelnerul a întrebat-o pe mamă, în gura mare, de care burger vrea cu carne de vită sau de pui.
Cred că a fost cel mai repede preparat burger pentru că n-a durat decât 10 minute și chelnerul a venit cu o tavă pe care era un pachet, care după mine conținea ceva mai mult de o porție, și o sticlă mare de apă rece pe care le-a dus personal până la locul în care se aflau Maria și fiul ei. Maria mi-a mulțumit înclinând capul cu un zâmbet până la urechi, iar băiețelul dând din mânuțe.
Când a venit chelnerul să vedem cum fac plata, soțul meu care venise între timp, a spus ”Pune-o pe cameră.” Când să plecăm, Maria împreună cu băiețelul au venit să ne mulțumească. Am întrebat-o dacă pot să-l îmbrățișez pe băiețel și a fost de acord. I-a spus copilului despre ce-i vorba, eu am îngenuncheat să fiu la nivelul lui, iar copilul și-a aruncat mânuțele în jurul gâtului meu.
I-am mulțumit, în gând, că m-a ajutat să mă eliberez de atât de multe frici chiar și atunci când gestul este unul de iubire, din teama de-a nu face mai mult rău decât bine. L-am îmbrățișat nu numai cu brațele, ci cu tot ceea ce eram și puteam să fiu în acel moment: o ființă umană eliberată de ceva ce nu-mi mai servește, dacă mi-a servit vreodată.
Nimic, dar absolut nimic nu are de-a face cu alții, TOTUL, dar ABSOLUT totul are de-a face cu noi înșine. Cu cine credem că suntem, cine ne dăm voie să fim și cine SUNTEM cu ADEVĂRAT!
Mulțumesc Sri Lanka și oamenilor tăi pentru darurile
primite!
Munay – Calea Iubirii
Monica Poka
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.